Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 21 februarie 2013

Fara titlu.


Ei nu pot ajunge nicaieri.
Nici macar nu aud sunetul ploii care iti cade pe piele.
Merg cu spatele unul catre altul...Oare unde se duc?
Nu vreau sa plec de langa tine, dar cuvintele tale mi-au taiat inima.
Nu vezi?
Tot nu vreau sa plec, dar undele astea se duc ca pasii tai, unul cate unul.
Transforma-ma intr-o amintire, si du-te la mare.
Chiar iti doresc fericire din toata inima, pentru ca stiu ca in spatele lacrimilor tale se afla fericirea.
Dar in spatele lacrimilor nu esti tu.
Primavara, vara, toamna, iarna...
Poate ca e prea tarziu, dar vreau sa te tin de mana. 
O data cu anotimpurile o sa ne intalnim in cele din urma, si o sa ne luam adio unul de la atul.
Dar aceste anotimpuri imi asigura o intalnire cu tine.
Vantul asta parca ar aduce vara o data cu el.
Dar cu sunetul asta impachetat, idealurile mele se amesteca.
Viitorul se duce, iar eu am terminat.
Si toate pentru ca vreau sa te am pentru mai mult timp.
Dar lacrimile astea fragile care se vad dupa un zambet fals, nu le mai pot ascunde.
Cand visul asta rosiatic o sa se termine, o sa ma trezesc eu cea reala?
Am luat tot ce am putut, ceea ce aproape m-a omorat.
Nu ma pot duce mai sus, dar am ramas aici.
Lumina se stinge, scena se intuneca, ceea ce inseamna ca s-a terminat.
Lasa-ma sa iti aud vocea din nou.
Vreau sa stau aici mai mult, dar la revedere cel pe care l-am iubit, al carui nume niciodata nu l-am stiut.
Intr-un loc la rasarit unde am promis sa ne vedem, in care se simte acelasi vant de vara.
Ma uit la tot ce a fost, si lacrimile se amesteca impreuna cu sangele, pentru a face un nou rosu.
Aici. In inima mea.
Pana cand nu o sa mai pot scrie, ultimul meu...
Pana cand nu o sa mai fiu la verb, o sa scriu.
Eu cine sunt?
Cine se opreste si sta nemiscat, atunci cand am increde in mine, chiar intre vremurile limitate?
Unde e acel loc?
Acesta se prabuseste, intre cuvinte cunoscute si comune?
Mi-am inhibat intentiile cu intuneric.
E usor sa nu mai respiri, dar vreau sa mai simt, sa te mai simt inca putin...
Ma lasi sa traiesc?
Intr-o dimineata insorita, mi-am deschis ochii si au aparut lacrimi, ca atunci cand ne-am oprit pentru prima data.
Nu stiu de ce, dar simt aceasta tristete ca si cum ai fi langa mine.
De ce nu putem fi unul?
Imi pun mainile departe de aceste cuvinte, pentru ca sunt prea fragile.
Macar o data, da-i si inimii mele ceva, ceva, orice ca o lama destul de puternica si ascutita sa te loveasca.
Sau macar sa loveasca golul de compesat.
Pentru ca acum nu taie decat intunericul, si in intuneric aud tipatul unui apus.
Intind mana catre niste cuvinte prea fragile ca sa fie pronuntate, sau scrise,
Daca doar stergi o amintire, crezi ca o sa te schimbi?
Daca e uitat si schimbat, si tu nu ai mai fi, valoarea corecta a lucrurilor o sa inceapa sa fie cruda.
Macar lasa-ma sa schimb ce am acum intr-o voce.
Termenii si conditiile de maine..
Tipetele sunt prea dulci, dragostea isi schimba forma, uitand durerea si uitandu-ma pe mine.
Intunericul pur, de neatins al mainii mele, din spatiul dintre degetele mele, care in lumea asta sunt insignifiante, se transforma in rosu.
Mainile mele si minciunile tale superbe.
Nici macar sperantele mele ude din ploaia asta ... Si ea e o minciuna?
Existenta mea o sa continue sa se stearga, chiar daca mai tarziu..
Poate ca intr-o circumstanta de genul asta o sa se termine totul.
Nici macar acum nu urasc pentru ca intr-un clopot care nu cunoaste vantul inima se opreste si nu mai pulseaza nici macar o speranta.
Si nu o sa ma mai uit in urma, nu o sa-mi amintesc noaptea care a trecut.
Lumina s-a stins si nu se va mai intampla.
Niciodata.
Si toti....toti se pierd.
Am tipat, am trait, am perseverat.
La capatul celalalt al durerii si intunericului, unde clopotele se aud.
Vad dorinta mica pe care mi-am pus-o.
Tu de ce tremuri?
Uita-te cum privesc spre cerul care nu mi-a dat niciun raspuns.
Care este filozofia primaverii?
O promisiune pierduta care nu mai poate fi auzita.
O data cu trecerea timpului, isi schimba forma si dispare.
Chiar si acum, dupa ce inima mi-a fost furata si a putrezit si vocea mea mizerabila.
Sunt singura.
Asta e juramantul meu pentru tine.
Nu pot trai inca, dar cred ca ma pot schimba.
Chiar daca ziua de maine ma lasa sa traiesc, zilele nu or sa se schimbe.
Nu o sa se termine.
Daca inima mea o sa infloreasca iar, raspunde-mi, de ce nu pot ajuta pe nimeni?

Trimiteți un comentariu