Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

luni, 24 septembrie 2012

Nascut din tristete




Soarele iar apune peste mine, cea care nu a cunoscut niciodata un suflet real, pur si sincer.
Mi-am muscat buza intr-o seara care nu stiu acum cat timp a fost, doar pentru a simti din nou durerea care imi place atat de mult, doar pentru a-mi sopti in minte "Rezista, nu mai e mult si totul o sa se termine..."
Ma uitam in jurul meu si chiar ma intrebam cui i-ar pasa daca chiar as pati ceva...sau si daca as muri.
Nici macar o persoana nu a dat un semn ca as conta.
Dulcea mea boala... Sper sa nu renunti niciodata la mine.
Auzeam difuz niste acorduri ale unei chitari care nu canta pentru mine, dar le simteam cu toata inima si chiar credeam ca totul e pentru mine, si asta nu pentru ca aveam un moment de maxim narcisism.
Nici macar pe aproape..
Linistea asta ma intoxica.
Vreau atat de mult sa pot sa dorm fara sa imi fie frica sa ma trezesc.
Tu mi-ai dat numele asta...Nu vrei sa mai ramai macar putin cu mine?
Plangeam fara sa am macar o reactie, ca sa nu par o insensibila total, dar nu puteam nici macar sa schitez o expresie, sau sa ma prefac ca ma doare ceva...
Am inteles ca de fapt sunt singura, si ca nu are rost sa ma mai mint ca totul o sa fie bine pana la urma, pentru ca nu o sa fie asa niciodata.
Am baut tutun dintr-o sticla care nu a avut niciodata cum sa se termine, tocmai pentru ca nu simteam nimic.
Am vazut iadul si in cel mai frumos, dar si in cel mai hidos aspect al sau.
O voce plina de durere si lamentatie m-a facut in cele din urma sa imi dau seama de ce plangeam...
Era atat de trista toata situatia, dar nu demna de plans. Insa ceea ce am auzit, si mai ales felul in care a fost spus, m-a facut sa imi dau seama ca nu sunt o insensibila, nici macar pe aproape, ca pun prea mult suflet si ca sunt total naiva.
O ploaie calda dintr-o toamna dedicata lamentarii.
Lasa-ti ca rugamintile mele sa ajunga in strafundurile unei urechi care intelege plansul si tipatul unui copil.
Recunosc suspinul ala.....
Sa pierzi ceva de dragul a altceva ce vrei.
Pana cand durerea ta o sa adoarma, umple-ma de ea.
Mi-am spus de atatea ori sa cred ca ranile astea or sa se vindece singure...
Intr-o zi o sa treci pestea asta..
Daca totul o sa se vindece, o sa zambesti?

Cerul absurd de albastru a ascuns un spectacol teribil...
Trimiteți un comentariu