Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

vineri, 7 septembrie 2012

Deranj



Momentele in care as fi dat orice ca sa stiu ca te pot avea au disparut de prea multi ani.
Acum nu mai vreau nimic de la tine.
Ai uitat sau m-ai pierdut?
Ai uitat ca te-ai pierdut?
Poate ca totul a fost un cosmar si cand o sa ma trezesc o sa realizez cat de putin imi pasa.
Atatea cuvinte irosite pe tine, si.... degaba.
Conteaza la fel de mult cum ar conta si daca maine ar ploua.
Dulcea mea boala...
Uneori nu cred ca as putea sa fiu eu daca nu as fi atat de instabila.
Cu toate cafelele baute, cu tigarile fumate fara sa-mi pese, paharele golite din cand in cand, sau sticlele sparte din cauza durerii, sau nervilor...
Toate astea sunt eu.
Nu a spus nimeni ca trebuie sa iti placa.
De fapt, nu a spus nimeni nimic.
Pentru ca nimanui nu ii pasa.
O sa ma pierd iar in acordurile unui pian care nu a cunoscut muzica, o chitara care nu stie ce sunt alea acorduri, o toba care nu a fost lovita, o voce care e muta, si un bass care nu a fost atins...
Poate ca la un sfarsit de genul asta ma asteptam oricum...
Senzatie de moarte, combinata cu o greata pentru tot ce are viata.
Nu o sa cunosc fericirea decat din bratele altora, de pe buzele altora, din amaraciunea unor buze pe care nu trebuia sa le fi atins vreodata, sau sa le fi sarutat.
Poti sa simti asta?
Stai...
Nu ai cum...
Niciodata nu a batut cu adevarat.
A stat intr-o stare de vegetatie continuua, si doar atunci cand a vrut a batut.
Poate era mai bine sa nu fi batut niciodata.
As fi putut sa jur ca sufletul tau e divin.
Undeva acolo stiam ca asa o sa fie.
Doar speram la altceva...
Poate, candva


Trimiteți un comentariu