Pentru că s-a făcut prea mult mişto ,acele valori şi tradiţii au dispărut.
La fel ca toate dorinţele lumii ce m-au înconjurat. Somnul morţii doarme aproape de prostia umană , aşa că nu-mi da decât un motiv pentru acest suspin ce se destramă.
Atâta timp cât fugi de incapabilitatea de a fi altceva în afară de un zero , ei o să te urmărească.
Această formă care trebuie să fie înfăşurată , se coase alături de tot ce e greşit.
Realitatea din ochii tăi e o carapace. Asta -poate- pentru că emoţiile tale au dispărut , sau pentru că sunt paralizate ?
Este un gol în acest cer şi lumina cade direct pe pământ. Minciuna asta a fost ţinută secretă prea mult timp , o să se transforme intr-o molie care o să cadă cu aripi de fluture la pământ.
Dragostea târăşte agonia care a atins mâinile lor , a celor ce se plimbă printre morţi printre cei vii.
O femeie bătrână râde de ziua de mâine , stând in genunchi.
Te rog , felul în care sunt... durerea fără ţintă care-mi îngroapă victoria.
Am închi ochii , dar acest cântec care salvează vieţi e singura lumină care poate vindeca toate rănile. Moartea a înflorit în toată camera asta goală , atât de săracă , dar totuşi mult prea spaţioasă.
Chiar dacă toată lumea îşi doreşte stimă şi ruşine , acest poem care a fost ars la funerariile înregii lumi de vise , se adânceşte în adâncul vid al iadului de morţi vii care este acest pământ.
M-am înnecat în sunetul ploii care cade. Promisiunea asta pentru visul cuiva , dar al cui vis ? Şi a cui promisiune?
Când mâinile sunt îimpreunate , simţi un miros de hoit venind din partea cealaltă.
Poţi respira normal , dar te târăşti oricum.
Poate ţi-ai dori să iubeşti mai profund decât acele cuvinte.
N-ai putut crede decât un singur om care a stat în faţa ta.
În trecutul care se arată brusc , momentele când vă atingeaţi nu au putut umble goliciunea fragilă care pluteşte în acele lacrimi.
Găseşti comfort în pacea asta , dar cineva te sparge din interior. Răspunsul se îneacă într-un zâmbet .
Nu poţi iubi umbra din fiecare zi , când a fost pierdută.
Chiar dacă arunci cuvinte , nu te-am lăsat să vezi durerea şi vidul lacrimilor . Suntem doi care nu vedem nimic în acest zâmbet. N-ai de ce să mai râzi în faţa mea , a oamenilor .
Mai mult decât să mă gândesc din nou la asta , mi-ar plăcea să uiţi , să mă pui într-un loc gol , şi să nu mai alergi după zilele din trecut.
Nu lăsa nimic altceva în-afară de ce este lăsat .
Am ţinut acest "Adio!" când am adormit şi căldura leşinului a dispărut ca tutunul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu