I.
Vreau să le mulţumesc oamenilor din liceu, care întotdeauna mi-au spus că faptul că scriu nu o să mă ducă nicăieri.
Dacă nu eraţi voi, poate că nu mai aveam nici măcar un lucru care să mă ajute să-mi păstrez stabilitatea mentală şi luciditatea.
II.
Părinţilor care ţin să-mi amintească că sunt o greşeală.
Dacă nu eraţi voi, nu aveam depresie şi nu încercam să mă sinucid.
Nu omoram părţi din mine, doar ca să cresc.
Mulţumesc pentru depresie.
M-a dus spre artă.
III.
Mulţumesc celui pe care l-am iubit şi care mi-a frânt inima în repetate rânduri.
Mi-ai dat tuşul pentru culorile din mine şi inspiraţia pentru tot ce scriu.
IV.
Pentru toţi foştii prieteni, amici, care au dat prietenia pe succes şi care m-au înjunghiat pe la spate.
Pentru toţi băieţii care nu au avut nicio intenţie de a-mi reţine numele.
Pentru toţi profesorii care nu s-au uitat a doua oară la mine.
Pentru lipsa de popularitate.
Pentru hoarda de prinţese care m-au făcut să mă simt ca o exclusă social, care avea nevoie de aprobarea voasră-.
Mulţumesc pentru umerii reci, pentru că m-aţi făcut să mă simt ca un nimic.
Asta m-a determinat să îmi demonstrez, să nu mai vrea să fiu un nimic.
Pentru tot ce a fost zis şi făcut.
Toţi o să muriţi şi o să fiţi uitaţi.
Şi oasele mele, se vor descompune şi ele, cu viermi mergând prin ele.
Dar cuvintele mele or să trăiască.
Pentru că sunt galaxii în mine,
în pieptul ăsta gol. Şi toate ţipă - eu exist, eu exist.
EU EXIST!
