Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

luni, 2 ianuarie 2017

moment

Sunt tristă. Sunt nervoasă. Sunt ok. Sunt plină de anxietate. Sunt fericită. Nu pot să mă mișc. Sunt fiecare emoție rulată într-un pachet. Te urăsc. Ești o persoană oribilă. Lasă-mă în pace. Te rog nu mă lăsa singură. Ești o persoană bună. Eu sunt singură. Am nevoie de tine. Îmi pare rău, te urăsc. Nu pleca. 

Nu mă poți consola dacă plâng. Sunt o încântare când sunt fericită. Arunc cu chestii, și urlu la tine, și rănesc oamenii când sunt goală. Îmi fac mie rău, doar ca să simt ceva, și îmi spun că merit asta. În zilele mele proaste mă simt ca un jeg de om. 
Am încercat și aia cu sinuciderea, pentru că nu mai vedeam un alt mod de a scăpa. Uneori iau cele mai dubioase decizii și sunt incontrolabilă. Impulsivă. Dacă rănesc oamenii o fac pentru că vocile din capul meu îmi spun că ele or să mă rănească, dacă eu nu fac nimic. 

Totul e alb și negru, nu există nimic la mijloc, nu există nimic gri. 

Mi-am dat prietenii la o parte. 

Te rog nu pleca. 

Sunt tratată ca un criminal și societatea îmi spune că sunt nebună, că ar trebui să fiu închisă undeva, că niciodată nu o să contez. Polițiștii mi-au spus că mereu o să mă oprească, atunci când or să mă vadă, și că ei știu ce o să devin eu. Sunt o persoană rea. 


”Știi ce e, nu-i așa? E ceva destul de greu de tratat. Probabil o să te sinucizi, sau o să fii închisă undeva.„ Un psiholog mi-a spus asta. 

BPD mă face să simt că lumea e un loc oribil, și comentariile de genul ăsta nu fac decât să întărească ideea. 

Cum e să ai BPD? 
Destul de intens.
 Un rollercoster. Haos. Singurătate. Te seacă. Uneori violent. Instabil. Sufocant. BPD e cam ca o arsură de gradul 3 pe pielea mea de emoții, ca un coșmar din care nu poți să te trezești. 

Dacă niciodată nu ai trecut prin asta, nu ai nicio șansă să înțelegi. 

Dar, lasă-mă să-ți zic ceva: dacă vreodată îți spun că te urăsc și nu mai vreau să te văd niciodată, nu pleca. Nu sunt eu cea care vorbește. E o parte a unei haterițe care și-a găsit casa în mine. Dacă am avut o zi proastă, te rog nu țipa la mine. 


Nu sunt un criminal. Nu merit să fiu tratată așa. Sunt o ființă umană, până la urmă. 

Poate că sunt o persoană bună. Poate că o să mă fac mai bine. 


Am tulburare de personalitate borderline, și nu sunt un monstru.

Trimiteți un comentariu