Acasa...

Am ajuns acasa.

In sfarsit...

Esti tu cel care m-a mintit tot timpul, tu cel care habar nu am de ce a stat cu mine, tu cel care e lumea mea, tu cel care m-a facut sa uit cine sunt.

Ma simt in siguranta aici.

Habar nu am de ma simt asa, dar stiu ca am nevoie de cineva sa vorbesc cu.

Sunteti inchisi, sunteti pierduti, dar poate ca eu gresesc sau doar nu sunt prea sigura ca  tot ce simt e omenesc.

Ce dracu' caut aici?

Vreau sa opresc toate astea, nu ca as  avea ceva mai bun de facut  cu mine, sau pentru mine, sau pentru ratatii astia nu se merita sa fiu prezenta.

Ne vom desparti, probabil, stiti asta.

Si as vrea enorm de mult sa nu ne despartim.

Cand ma cred mai nihilista apareti voi ca sa imi aratati ca de fapt eram doar o umbra a adevaratului demonism din interiorul meu.

Si, poate pana la urma, mi-e si frica.

Copacii au inceput sa se arameasca pe ici pe colo. Nu au inca frunze de toamna, dar este in aerul cu care isi afiseaza frunzele verzi cu o presimtire a sfarsitului pe care o iubesc atat de mult.

Am fost de prea multe ori aproape de moarte, ca sa o mai vad ca pe ceva misterios sau infricosatore. Nu este decat ceva atat de sigur, la care toti ne asteptam, dar unii din  noi se tem de ea.

De ce sa nu traiesc macar o zi, o saptamana, o luna ca un om liber si dupa sa ma sinucid, daca alta scapare nu e...?

Nimeni nu poate da timpul inapoi...

Undeva in creierul meu auzeam cum mi se soptea "sinucidere,anihilare."

Pentru prima oara nu am vrut sa ascult asta.

E ok, razi de mine si poti sa si uiti ca am existat vreodata.

Eu inca nu inteleg motivul existentei.

Si tot cred ca in curand chestia asta o sa mi se graveze in inima.

Singurul lucru pe care il sti despre mine este ca nu imi poti lua sufletul si ca nu o sa fiu niciodata pe placul tau.

Suntem atat de diferiti si totusi ne asemananm atat de mult...

Daca vrei stimulare... iti dau.

Suntele care trebuiau sa fie un fel de ajutor s-au pierdut in raceala unor oameni care nu au stiut niciodata ce inseamna dragostea, fericirea, sau chiar si onestitatea.

Uneori chiar am impresia ca ar trebui sa nu mai incerc sa scriu asa impersonal si sa incep sa spun de ce mi-e frica, de ce ma tem chiar si noaptea, secretele mele unor oameni care niciodata nu or sa ma cunoasca, sa las macar oamenii care nu ma cunosc atat de bine sa ma judece pentru ce fac, sau pentru ce am facut, pentru ca asta e natura umana, pentru ca si eu si tu si el si ea facem asta, chiar daca nu o sa recunoasca niciunul dintre noi asta.

Ar trebui sa fiu sincera macar cu mine, asa cum sunt in dimineata asta cand fumez lenesa un Kent, pentru ca doar asta am putut sa fur de la tata..

Durerea mea si mintea si tot ce mai tine de toate instabilitatile mele psihice si emotionale ma fac ce sunt, si sincer, chiar nu regret asta. 

Da, ma bucur de fiecare depresie din mijloc de noapte, de fiecare aparitie ciudata in intuneric a unor lucruri care nu vreau sa inteleg ce sunt, ma bucur pentru ca ele ma definesc. Sunt rezultatul oamenilor care au trecut si inca mai trec prin viata mea, deci de ce m-ar mai deranja asta?

Tu...de cate ori te-ai gandit la moarte ca fiind cea mai buna solutie?

Sentimentele raman ?

Poate ca daca mi s-ar da sansa sa ma nasc din nou, as alege sa cunosc aceeasi oameni de nimic, sa fiu la fel de proasta, sa fiu tot asa instabila si sa nu stiu niciodata ce e aia fericirea. Da...cred ca as alege sa am aceeasi viata ca acum.... cu aceleasi probleme si amintiri si cu anii aia in care nu stiu ce s-a intamplat, cu parinti care nu o sa ii cunosc niciodata, cu un frate mult prea important dar caruia nu ii pasa, cu aceeasi persoana timp de 2 ani...

Da... totul la fel...

Poate o sa scriu ceva mai personal....

Poate..