Aproximativ 2015

Încă un an dus, fumat, băut, pierdut, învăţat, schimbat, preconceput.

Am câteva poveşti cu care dovedesc că aşa e, dar mă mulţumesc să pot spune la final:"Măcar am încercat."

Şi a fost bine.

Uneori, nu simţeam nimic, dar acum e mult mai bine.

Şi le mulţumesc persoanelor care m-au ajutat, indiferent cu ce sau cine.

Am înţeles că ceva ce părea la început cea mai bună idee, e doar o altă greşeală.

Că ceea ce am vrut nu era bine pentru mine.

Că trecutului îi e mult mai bine acolo. Că există mai bine.

Că unele alegeri le-am făcut pentru că trebuiau făcute.

Că trebuie să ştii să spui "stop" (still working on it)

Că o vioară şi-un pian pot face totul să se schimbe.

Sau un saxofon şi o melodie care te face fan înrăit al unei trupe.

Că nu există nimic mai frumos decât prietenii care te acceptă aşa cum eşti, deşi ar da orice să schimbi unele lucuri. Şi asta pentru că le pasă.

Că minţi geniale aparţin persoanelor care nu au fost niciodată libere.

Că iarna există pentru a cunoaşte oameni minunaţi.

Cum e să scrii din iubire de oameni, nu lucruri sau idealuri.

Că un lucru pe care îl începi, mereu altfel, e în sfârşit în stadiul final de metamorfoză.

Că tu ţi-ai terminat schimbarea pentru mult timp. Deşi unele obiceiuri proaste trebuiesc oprite.

Că poţi să-ţi rupi sufletul într-o mie de bucăţi, şi să treci peste până la urmă.

Că oamenii pe care îi sperii la până la 3 dimineaţa, cu extrem de multă sinceritate, ajung prieteni buni.

Că oamenii sunt încă frumoşi.

Că iniţierea oamenilor în locuri şi obiceiuri noi, poate să iasă chiar frumos.

Că muzica transmite mai mult decât trebuie. Şi uneori, când mutarea e aproape, stări diverse când asculţi folk şi eşti în bar.

Că mierea cu miere e cel mai bun desert.

Că spirtul te face spiritual şi capabil să vezi satanismul şi nebunia din omul de lângă tine, şi din tine.

Că prietenia se leagă în stări şi feluri şi locuri diferite.

Că oamenii inocenţi sunt mai parşivi decât ai crede.

Şi multe, multe alte lucruri.

Vă mulţumesc, şi vă iubesc, deşi sunt cea mai mare nenorocită.

PS: nu-mi vine să cred cât de sinceră am fost, recitind asta.

Suveniruri din alte lumi

De unde vin eu, timpul nu există. Secundele se transformă în ore, anii sunt momente scurte, care dispar imediat.

Cuvintele noastre sunt înlocuite de culori şi sunete, care plutesc ca un parfum prin aer.

"Nu-ţi mai fie frică, totul s-a terminat. Rupe lanţurile fricilor tale, eliberează-te de ele şi găseşe liniştea de dinainte. Nu-ţi mai fie frică, totul s-a terminat deja. Lasă-ţi lacrimile să curgă o ultimă dată şi reuneşte-te cu lumea din care vi."

Vin dintr-un loc şi un timp în care mă rugam de parcă ceva chiar urma să se întâmple. De undeva unde îi făceam pe ai mei mândrii de mine. Eram lipiciul care ţinea familia aia şi prietenii împreună. Acum, ei nu mai vorbesc şi noi nu mai ieşim.

Am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Scrisori pe care le-am aruncat sau le-am rupt în bucăţi.

Haosul din ochii şi inima mea nu poate fi văzut de nimeni altcineva, iar liniştea din mine mă distruge.

Du-mă departe, dă-mi un motiv, pentru că nu am nimic de câştigat.

Sunt pierdută şi singură.

Tu arăţi ca Raiul şi eu mă simt ca Iadul.

Anul trecut mi-am promis că anul ăsta o să fiu cineva, pentru că acum doi am nu mi-a ieşit aceeaşi chestie care mi-am spus-o în 2011 şi gândit-o de când nu mai ţin minte.

Încă lucrez la asta.

Pentru că sunt cine sunt azi din cauza, sau datorită greşelilor de ieri şi de până acum.

Am mâinile reci şi inima la fel de rece.

Nimeni nu bea o sticlă întreagă de vodkă de dragul de a o face, sau pentru distracţie. Şi asta nu se va schimba niciodată.

Nu mai sper să mă vezi în toate persoanele pe care le întâşneşti, pentru că sunt atât de dubioasă şi complicată încât vrea să cred măcar că nu mai e altcineva ca mine.

Pentru că ştiu ce înseamnă şi ce presupune asta.

Şi nu e ok.

Monolog inutil

 - Mi-ai spus că visezi la o lume mult mai mare decât tine. Şi că nu contează cât o să îţi ia să ajungi la tine, că poţi ajunge unde vrei, că drumul spre altă viaţă poate să fie oricât de lung, nu te deranjează. Şi ai prins totul într-un vis. Zâmbetul tău trebuie pus printre stele, şi nu îmi pasă cî nu eşti de acord cu mine. Eşti ruptă în atât de multe bucăţi, încât habar nu ai pe care să o urmezi. Şi aş vrea să ieşi din starea asta, să laşi lucrurile astea în spate, pentru că nu mai au sens. Ce a fost, a fost, şi poate e mai bine aşa. Ai sufletul amanetat, marcat, blocat. Nu ai fost bine psihic, nici atunci, nici acum. Nu mai regreta, nu mai lovi cu pumnii în perete, pentru că el nu mai trece pe aici. Eşti ca o molie, un arhitect, pentru că te-ai izolat de prieteni, de familie, de tot ce a avut vreodată sens în viaţa ta, pentru el. Şi lui nu îi pasă. 

Şi timpul stă pe loc. Pentru că vrei să-l găseşti, deşi ştii că el nu vrea. Nimeni nu poate schimba ce a fost, şi asta e bine, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo. Ridică-te şi pleacă. Aşa cum faci când filmele nu îţi plac, când cafeaua e prostă, când berea e caldă, sau liniuţa prea scurtă.

Ţi-ai canalizat toată durerea în suflet. Ţi-ai deschis inima şi ai uitat că cea mai mare slăbiciune a ta e că îţi pasă prea mult. Compasiunea e în natura ta, şi asta nu cred că o se schimbe vreodată. Nu te mai îngrijora, a fost acolo. FOST. Treci o dată peste, pentru că nu mai are sens să aştepţi.

 - Poate se întoarce...

 - Încă mai vrei asta, deşi ştii că nu o să se întâmple. Aş scrie tot ce s-ar putea, doar ca să te iubeşti singură, să nu mai ai nevoie de dragostea altora. Pentru că nu ţi-o oferă nimeni. O mie de kilometrii, trenuri, maşini, să mergi pe jos, până la urmă... Ai face-o şi pe asta, pentru nimic. Pentru că nu se va întâmpla nimic, pentru că nu o să îi pese nimănui, mai ales lui. Şi vezi ce a făcut din tine, deci, poţi la fel de uşor să renunţi la orice idee de mai bine, la orice idee care îl implică. Treci prin atât de multe, şi nimeni nu ştie asta. Ai nevoie de cineva care să te ţină de mână, să-ţi spună că totul o să fie bine, chiar dacă e la fel de speriat ca tine, chiar dacă nu crede asta. Indiferent cum stă treaba, sau ce se întâmplă. De ce te răneşti şi urăşti atât de mult? Şi nu îmi spune că meriţi asta! Termină cu căcaturi de genul ăsta. Trecutul e real, şi ai atâtea semne care să-ţi aducă mainte de asta. Vrei să fii singură, nu-i aşa? 

- Vreau să fiu singură acum, de fapt şi de drept.

- De ce? Ştii că niciodată nu a ieşit ceva bun când s-a întâmplat asta. "Un sărut pentru tot ce doare."

- Doar atât. Şi nimic mai mult.

- Mai ascultă încă o dată acelaşi cântec pe care îl asculţi de câteva zile. Dă afară toate lacrimile din tine, nu mai te preface că eşti o persoană puternică, pentru că nu eşti. Pentru că nu eşti ce vrei să pari, chiar dacă îi convingi pe ceilalţi. Când eşti singură, tu cu tine, nu mai eşti nimic. Şi uite aşa "nimic"-ul de tine a devenit ceva. Pentru că eşti o persoană naivă, emoţională, credulă, sinceră şi mincinoasă în acelaşi timp, mai ales faţă de tine însuţi, eşti o nenorocită, o romantică incurabilă, ai creeat atât de mulţi demoni pentru tine, încât nici tu nu mai ştii cine eşti de fapt. Dar eu ştiu. Şi ştii de ce?

- De ce?

- Pentru că noi suntem aceeaşi persoană, dar nu în acelaşi timp. Şi nu vreau să mori în ruşine, vreau să te înţelegi, vreau să te cunoşti. Vreau să te iubeşti aşa cum meriţi. Nu te-ai născut să fii un schelet, nu te-ai născut ca să fii altcineva decât eşti deja, nu te-ai născut pentru alţii. Te-ai născut să fii tu, să fii pentru tine, şi să îţi ajungi,

Bucati

Clipe grele, alaturi de momente de nedescris. Eu sunt fata din ultimul scria, cu lacrimi in ochi, care spera la ceva ce nu are sens. Nu are sens pentru nimeni altcineva in afara de mine. Sau, poate, nici pentru mine.
Sper ca mai treci pe aici. Macar din cand in cand. Macar o data. Pentru ca blogul asta mai exista ca sa te fac pe tine mandru. Cel mai probabil nu iti pasa, oricum.
"And if a part of me doesn't miss you, a part of me is dead."
Iti dau un borcan intreg de fericire, doae sa vrei sa ne vedem o singura data, si atat.
Inventam formule perfecte alaturi de tine.
"O persoana care iti e menita va pleca de o mie de ori, dar se va intoarce.". Inca te astept, chiar daca  fost ultima care a aflat ca nu eram ce cautai tu. Si nu vreau decat sa ma asculti o singura data, sa spun tot ce vreau si tot ce am de spus, si dupa tu decizi.
Tu m-ai rupt in bucati, iar eu vreau sa te gasesc. Cu capul in pamant veneam spre tine. Da, te-am mintit, dar vreau sa stii ca inca vreai sa se repete felul in care ne-am cunoscut. Prieteni, familie, tot ce conta, ce avea sens si logica. Pielea ta nu imi apartine, stiu asta. M-am refugiat in obiceiuri proaste. Si tu la fel. Nu eram prea bine psihic cand ne-am cunoscut. Nici eu, nici tu.
Da-mi o secunda. Nu mai vreau sa stai ascuns in sufletul meu. Ti-am zis sa vi si sa nu te temi,si asta era o minciuna.
Nu am facut, nu am fost, sunt prea tacuta si prea abatuta. Stiu asta. Ce a fost a fost si nimeni nu poate schimba asta.
Tatuajul meu nu e o minciuna si nici ale tale. Unul sigur nu e o minciuna. Eu am desenat aia. Nu uita aata, te rog.

Mergem printre noi înşine, căutând un drum spre casă.

Uşor, poate că încă mai trăiesc.

Nici nu ai idee de câte ori voiam să-ţi dau un mesaj, sau să te sun, şi să îţi spun că îmi e dor de tine. Că mi-e dor de cine şi cum eram când eram cu tine. Dar de fiecare dată îmi aduceam singură aminte că nu îţi pasă deloc, chiar absolut deloc, de nimic din ce voiam eu să îţi spun.

Am mers în cele mai aiurea baruri, în speranţa că o să se întâmple ceva, că o să mor, sau ceva. Dar nu am făcut decât să mă îmbăt iar.

Am natură, poezie, artă, lume, scris. Şi dacă nici astea nu mai îmi sunt de ajuns, atunci ce o să mai fie?

Sunt fata aia de care nu ştia nimeni până nu era să mor. Şi atunci, toţi au realizat că eram în acelaşi liceu, şi aveam aceleaşi ore.

Nu, nu sunt bine. Sunt doar "aici". Şi asta e teribil.

Pentru că nu pot să îmi rup o pagină din viaţă, aşa că trebuie să ard toată cartea.

Deja nu mai ştiu dacă vreau să mă înec cu dragoste, vodkă, sau în mare.

Cred că e adevărată expresia aia că oricine acordă timp altor persoane e frumos, şi poate tocmai din motivul ăsta te-am văzut aşa. Atunci când te-am rugat să ai grijă cu mine, pentru că uneori sunt tristă, şi nici eu nu ştiu de ce.

Am ajuns la concluzia că o dată cu trecerea timpului, lucrurile devin din ce în ce mai plictisitoare. Şi eu nu fac decât să mă schimb, în timp ce nimic altceva nu o face.

Hai să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic până acum, să o luăm de la capăt. Cu tot.

Nu pot să-mi imaginez că altcineva ar ştii toate lucrurile aiurea şi rele din viaţa mea, şi să îi pese la fel de mult. Nu pot sa cred asta, pur şi simplu.

Pentru că e destul de greu şi să realizezi că nu însemni nimic. Că, într-o zi, nimeni nu o să mai aibă nevoie de tine, deşi tu eşti acolo, aşteptând să te dai.

Toţi avem motivele noastre. Unii beau, alţii se droghează, alţii fumează, şi unii se îndrăgostesc. În sfârşit, fiecare moare din alte motive.

" Anii au fost cruzi cu tine, nu te-am văzut niciodată atât de înfrântă. Şi ştii că trebuia să te aştepţi la asta, să te simţi atât de lipsită de speranţă, cum te simţi acum, când e 3dimineaţa şi noi doi stăm de vorbă. Poate că şi eu trebuia să mă aştept la asta, pentru că te-ai prins în propria ta mizerie. Pentru cî pe undeva între dragostea de sine şi ura de sine ai ajuns la concluzia că e mult mai bine să te distrugi singură." 

Limba mea e tatuată pe forma dinţilor.

O faţă de înger şi  gândurile diavolului.

Mai ştii? Vorbeam într-una, şi acum  nu am mai vorbit de ani.

Seri de siringi şi colagen.

Uneori chiar mă întreb dacă mai treci pe aici şi îţi dai seama că încă scriu de tine.

Am vrut, la un moment dat, să pot deveni poet, ca să pot dormi sub poduri.

Vorbesc deschis ca un cuţit înfipt, şi vorbesc cu băieţi, la modul ne căutăm caracterul unul în altul.

Unde era?

Ce faimă şi ce spaimă? Eu m-am îmbrăcat în nimeni, pentru că e cea mai comodă haină.

Copil fiind am realizat că visele sunt grele ca plumbul.

Eu scriu despre Fiinţă, şi par ridicolă.

Dar tu, fără Facebook nu ştii cine eşti.

Când scriu creez monştii şi planete şi universuri întregi.

Mi-am anulat tot talentul scriind la blogul ăsta, am învăţat cele mai multe lucruri şi lecţii de la oamenii ăia care par că nu sunt în stare de nimic, care sunt mult mai mult decât tot.

Pasărea asta e a mea, captivă în cuşca mea toracică, pentru că afară e mult prea frig.

Dincolo de toate, undeva sub noi, şoareci şi fantome, ăştia suntem noi toţi.

Am ajuns să fiu o casă bântuită de toţi care nu mai sunt, pentru că i-am păstrat în mine.

Am un talent incredibil de a trezi curiozităţi şi de a face oamenii să se deschidă în faţa mea.

Sunt Soarele şi Luna.

Tu trebuie să începi să încerci să vrei să fii.

Cafeaua mea e sursa de inspiraţie, iar un rând scris ştie cel mai bine.

Oamenii au făcut din Iadul ăsta un Paradis, unde totul e gol şi infinit.

Eu sunt acolo unde timpul se termină şi aş vrea să fiu şi eu normală.

Am să scriu iar mai apoi am să regret, chinuită de inutilitate.

Mi-e dor de apelurile tale, chiar dacă mă trezeai din somn, chiar nu mă deranja, şi mă bucuram că mă sunai pe mine dintre atâţia oameni.

Când tot era simetric.

M-ai ajutat atât de mult, dar nu am ştiu să îţi mulţumesc. Nu mă mir că ai plecat.

"Dacă ai să rămâi, promit să te iubesc."

Mai ţin minte şi acum când mi-ai zis asta.

Doare atât de rău încât mă simt ca acasă.

Scriu cu toate cuvintele pe care nu o să le pot folosi vreodată.

Dragă tu.

Nu-mi pasă dacă de trei luni te droghezi în fiecare zi, sau cât de mult somn ai pierdut aşa.

Nu mă interesează dacă ai bput o noapte întreagă şi te-ai dus cu cineva acasă şi ai făcut sex, şi te-ai trezit la 6 dimineaţa şi urai tot ce ai făcut până acum, tot ce e legat de tine. 

Nu-mi pasă dacă ai fumat atât de mult încât ai impresia că plămânii tăi or să explodeze.

Pentru că trează, sau nu, eşti tot tu în mintea mea.

Ştiu că cel mai probabil nu-ţi mai trec prin minte, dar sper ca într-o zi să vezi ceva care să-ţi aducă aminte de mine, sau să vezi ceva şi să îţi spui "Ţi-ar fi plăcut asta...", şi aşa să îţi aduci aminte de tot ce făceam împreună, de timpul în care stăteam de vorbă despre ele ore întregi, şi apoi de conversaţiile noastre despre noi de peste ani. Şi că gâtul ţi se usucă şi o bătaie a inimii e ratată, şi să-ţi fie dor de mine.

Continui să îmi spun că eram prea tineri, că să te cunosc când aveam doar 15 ani nu era destul ca să mă ţii prin preajmă

Cred că amândoi mai aveam atât de multe lucruri de făcut, locuri de văzut, persoane de care să ne îndrăgostim.

Dar, zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni, şi lunile s-au transformat în ani. Şi mă întreb dacă mă cauţi în alte persoane, dacă faci chestii pe care le făceam noi doi, doar ca să-ţi trec prin minte.

Când o să ai 25 de ani, când prietenii din liceu nu mai sunt acolo, şi nici părinţii, şi o să iei singur nişte decizii, oare o să mă cauţi pe vreo reţea de socializare, şi o să vezi că părul meu e mai lung, că l-am vopsit roşcat, o să te uiţi la zâmbetul meu şi o să vezi că nu e acelaşi ca atunci când eram cu tine, o să vezi micile schimbări de care doar noi doi putem să ne dăm seama?

Te gândeşti la viitor şi speri să ne întâlnim cumva, ca atunci când aveam 15 ani şi nu am simţit asta până acum?

Şi ştiu că zilele vor continua să se transforme în cine-ştie-câţi-ani, darştiu şi că vocea ta mereu o să-mi răsune în urechi, dar sper ca la un moment dat să nu mai simt durerea aia când cineva mă întreabă de prima mea dragoste.

Pentru că aia era artă. Şi arta nu trebuie să fie frumoasă. Arta trebuie să te facă să simţi ceva.

Pentru că sucul a devenit vodkă. Bicicletele au devenit maşini. Sărutul a devenit sex. Umerii tatălui nu mai sunt cel mai înalt loc de pe planetă. Mama nu mai e o eroină. Cea mai mare durere nu mai e că mi-am julit genunchii, şi "la revedere" nu mai e până mâine.

Dacă nu era iubire, nu ajungeai să fii o amintire.