Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 19 iunie 2014

Deschide ochii. Adu-ţi aminte tot ce ai vrut să uiţi. Adu-ţi aminte pe cine ai vrut să uiţi. Nu te umple de ură, nu are rost.
Eu m-am răstignit în valuri.
Vreau să te ţin în pieptul meu, să nu te mai las să pleci vreodată. Vreau să te am să nu mă vrei să nu mă laşi să dispari.
Mi s-a scurs "vechea viaţă" din corp, şi nu-mi trebuia decât să mă schimb, să cresc. Aveam nevoie de chestia asta. Trebuia să se întâmple aşa. Sper. Cred.
Nu ştiu.
Caută cu mine o ordine într-un haos continuu.
Uneori, indiferent ce ai face, oamenii nu te vor lăsa să-i cunoşti, să-i iubeşti, sau să cunoşti părţile din ei pe care vrei să le cunoşti, pe care trebuie şi de care ai nevoie.
Pentru că toţi suntem doar nişte egoişti şi atât.
Trebuie să dau sens. Nimic nu ar fi la fel dacă nu ai fi aici.
Te iubesc atât de mult încât doar. Vreau să fiu cu tine, să împărţin acelaşi pat, aceleaşi perne cu care ne-am bătut un pic mai devreme, să mă iubeşti de parcă aş fi singura...
Am obosit de oameni.
Rătăcirile mele sunt acasă. Nu am uitat de unde am plecat. Nici adresa. Dar viaţa e schimbătoare, iar iubirea învinge locul.
Ca să pot înţelege, am să mă distrug.
Nu considera că o persoană ţi se cuvine pentru că de fiecare dată când o dai la o parte se întoarce la tine. Într-o zi nu o să o mai facă. Crede-mă, am aflat pe pielea mea asta. Nu e plăcut, nu vrei să se întâmple, dar se întâmplă.
Te-ai întrebat vreodată de ce lucrurile sunt aşa cum sunt?
De ce totul a ieşit aşa cum a ieşit?

miercuri, 18 iunie 2014

Mamă, ajută-mă că mi se scurge viaţa prin degete.
Trăiesc aici mamă, chiar dacă e un oraş din care oricine ar pleca cu tot dragul, eu îl iubesc. Pentru că e haos în toată ordinea lui, mereu are o poveste fascinantă. Metrou, RATB, parcuri, vodkă pe afară, discuţii despe illuminati, pet-uri de bere,minţi de copii maturizaţi aiurea, adulţi care sunt mai infatili decât mine, viaţă de artist, infinită glorie, căderi pe pantă.
Trăiesc prin buzunare, exact ca o molie.
Colegii de cameră, colegii de la bar, colegii de salon de la spital, nopţi pierdute pe lângă spitalul de nebuni, discuţii la miezul nopţii care au înecat toată luna în ele.
Pleacă din centru.
Te aşteaptă o întreagă ţară să pleci de acolo, ştii nu?
Adultul creativ e copil care a supravieţuit.
Oamenii s-au întors împotriva mea atunci când i-am tratat cum m-au tratat ei pe mine.
Un sărut pe un spate cald, a însemnat lumea pentru mine.
Viaţa e peste tot, viaţa e în apă şi în foc, în astral şi-n concepte, în kintesenţă şi dorinţe.
Mamă, nu mă mai întreba ce vreau să fiu când mă fac mare, pentru că oricum nu te interesează decât dacă e ceea ce vrei tu.
Nu-ţi trăi viaţa prin mine, lasămi-o mie, lasă-mă să o trăiesc eu, aşa cum ştiu, aşa cum vreau.
Am crescut crezând că nimeni nu o să se îndrăgostească de mine, şi de aia am ajuns să mă urăsc, să mă autodistrug. De aia am o personalitate făcută din teorii, teste, medicamente, şi acum, am ajuns să nu mă mai ajute sau salveze nici măcar ele.
V-aţi înşelat. Trebuie să vă fi înşelat. Dacă nu e aşa, cum de încă mai sunt aici?
Am crescut cu boala din mine, am ajuns să o iubesc, să  nu pot să mai fiu fără ea.
Cu toţii murim. Ideea nu e să trăieşti pentru totdeauna, ci să creezi ceva care să o facă.
Când m-aţi întrebat ultima dată ce vreau să ajung, am zis că vreau să fiu scriitoare. Mi-ai spus să aleg ceva mai realistic, prin care să nu renunţ la ceva ce nu mi-a aparţinut niciodată. De ce e visul meu atât de dispersabil? De la 12 ani până acum mă urăsc, pentru că am ales visele altora să le fac realitate, nu ale mele. Frustrarea din mine a ajuns atât de puternică, încât mi-am promis să nu  mai desenez, să nu mai cânt la chitară, să mă dedic scrisului. Mi-am transformat visul în realitate? Nu cred. Nu ştiu. Dar nu renunţ.


Oamenii sunt încă frumoşi


Vreau să te înnebunesc.
Încă mai cred că suntem frumoşi.
Cine o să vrea să mă scoată proastă, nu fac parte din fabrică.
Doar pentru asta trăiesc, asta e tot ce am, dorinţa de a te înnebuni.
Ne naşte altfel, nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte, dar nu mai şti cine erai înainte, nu?
Oamenii încă mai caută linişte.
Unii caută haos, alţii ordine.
Eu vă dau toată nebunia de care aveţi nevoie.
M-am întors în trecut ca să îţi las o scrisoare.
Am ajuns în astral şi înţeleg lucrurile total diferit.
Extaz şi agonie, dar încerc să îţi explic că ai nevoie de ajutor de când eşti mic, că viaţa nu e aşa cum crezi, vreau să mă asculţi. Lasă anturajul, dar nu fi solo, mă refer la prietenii ăia care sunt îngerii tăi.
Nebunia din poezii şi muzica o să te ghideze când te pierzi.
Investeşte în artă, că de acolo o să culegi flori pentru o întreagă lume.
Ai oraşe făcute din scrum şi nimic mai mult, oraşe în care vrei să te pierzi, oraşe care îţi ştiu şi cele mai dureroase poveşti, oraşe pe care le vei lua cu tine oriunde vei ajunge, orice ai face.
Te duc 50 de metrii sub apă, până pe Lună şi înapoi, facem orice doar ca să nu piară inimile.
Ţine minte: oamenii care acum sunt reci ca gheaţa au fost o dată la fel de buni ca îngerii, dar nu mai au de ce să o facă, pentru că oamenii întotdeauna profită de ei. De-asta s-au golit de sentimente. De aia au ajuns aşa cum sunt acum.
O să vină un moment în care o să întâlneşti o persoană pe care o să vrei să o faci să zâmbească pentru tot restul vieţii.
Timpul a trecut. Totul s-a schimbat.
Educaţia şi-a pus pata.
Poate îmbătrânim frumos ca un anticariat.
Am plecat în alte lumi, dar le transmit părinţilor meu să nu înceteze să fie doi învigători, le mulţumesc că m-au părăsit de multe ori, nu o să pot să vă mulţumesc niciodată pentru dragostea necondiţionată.
Vremea a luat cu ea tot.
Lumea asta e marea mea şi o iubesc, sunt fascinată de ea, orientată cultural pe astre.
Sunete psihedelice, culori mixate cu ce am eu în cap.
Frumuseti ascunse făcute prăpăd.
Pădurea e nebună şi ea ţi-e stăpână.
Viaţă de artist, cu călătorii fără bani.
O generaţie pleacă, dar alta se întoarce.
Am fost făcută din energie.
Dragii mei părinţi, aţi fost şi sunteţi viaţa mea.
Poate fără nebunie nu pot să scriu, nu pot să fiu.
Fără ajutor nu o să poţi să faci nimic până la capăt.
Parcă prevăd, atunci când mă uit la ai mei şi la ale mele.
Dacă e noapte, şi tu tot nu dormi, ori eşti singur, ori eşti îndrăgostit.  Şi nu ştiu care din variante e mai rea.
Nu vreau statui, am semănat pietre. Nu are rost să ne opunem, oricum ne descompunem.
Vom trăi până când maci şi păpădii, până când visele devin realitate.
Mă bucur când am vise în doi.
Împarte o cafea care se soarbe singură şi o cameră de luat vederi care e oarbă.
N-am hărţi dar am găsit hrană pentru suflet. M-am pitit şi nu mă verde nimeni.
Când se scurge ziua în noapte şi noaptea în stele sunt o egoistă care calcă pe nori.
Eu salvez noapte atunci când o înec în cafea şi sunete.



marți, 17 iunie 2014

"Ea crede"



"Ea crede că ştie tot ce e bine, tot ce e rău. Nu mai are încredere în nimeni, nu îi mai pasă, nu mai ascultă de nimeni atunci când îi e greu. Nu, chiar nu îîi mai pasă. S-a închis în ea acum mult timp, nu poate să explice de ce nu mai poate să stea nici măcar un minut. Ea zâmbeşte pe ascuns când soarele se duce. Nu îi e teamă că într-o zi nu o să mai fie, ea crede în vise. Nu îi pare rău şi nu îi e greu să lase în urmă nimic altceva decât persoane, ce credea, ce simţea, toate minciunile.
Ea crede că ştie de ce nu ar trebui să mai lase pe nimeni aproape de ea. Dar ştie şi de ce are de pierdut din cauza asta.
Dar nu îi mai pasă.
Nu ştie ce vrea, nu poate să rămână aici, şi nici să îţi dea un motiv. Nu poţi să simţi ce ştie doar ea. Se îmbracă în culori pe care nu le mai vede în realitatea din jurul ei. Dar până să înţelegi de ce, ea te face să plângi.
Ea crede că poate să demonstreze oamenilor că poate, că e mult mai mult de atât.
Nu, ea ştie asta.
Aşteapt-o departe de ea, să nu te vadă.
Ea crede în dragoste, dar nu dragostea voastră, a noastră. Ea vrea pe cineva care să vină să o ia în braţe când abea a ieşit de la muncă, cineva care să o strângă tare, să îi zică că o iubeşte, că totul o să fie bine, şi că se bucură că tocmai a ajuns acasă, şi că e acolo. Ea crede în chestii mult prea romantice ca să fie şi adevărate. Ea încă mai crede în poveşti cu prinţese şi zâne şi dragoni.
Ea ştie ce e durerea, are definiţia ei. "Durerea e atunci când te uiţi la tine în oglindă, în timp ce plângi, şi îţi spui, te implori, să mai rezişti şi să te opreşti. Asta e durerea."
Ea îţi arată doar ce vrea să vezi, sau ce vrei să vezi. Ea îşi face loc în mintea ta, prin frică, speranţă şi regrete. Ea crede că ştie că o să pleci, şi ştie şi când o să pleci.
Ea e cea mai mare contradicţie umană pe care ai cunoscut-o vreodată, dacă ai cunoscut-o. Iar dacă nu, îmi pare rău."



The most sweetest thing left for me here. I swear.

luni, 19 mai 2014

"Pentru a mea Anne"



"             Voiam de mult să îţi spun nişte lucruri, însă se pare că am ajuns să le scriu, din nou. Ştiu, nu e prima oară când fac asta. Ştiu că şi tu ştii că nu e prima oară, şi cu siguranţă nici ultima.
                Mai ţi tu minte cum te-am cunoscut eu? Că era să îţi dau cu mingea în cap? Mai ţi minte cât m-ai înjurat atunci că nu mai ştiu ce scăpasei din mână şi s-a spart din vina mea? Mai ţi minte cât am stat să îţi explic că nu am vrut şi că îmi pare rau? Eu îmi aduc aminte totul. Şi când mă uit acum la tine, parcă nici nu te recunosc. Te-ai schimbat atât de mult, ai crescut, şti cum să stai în picioare pentru ceea ce e important pentru tine, ţin minte că ai promis o dată, când nu erai deloc conştientă de tine, că nu ai să laşi pe nimeni să te calce în picioare, că nu o să o faci niciodată. Ai crescut atât de frumos, chiar dacă eşti într-o totală antiteză cu tine însuţi. Şi ştii ce e aşa frumos? Faptul că tu ai rămas un copil. Da, te-ai maturizat mult faţă de când te-am cunoscut eu, dar eşti doar un copil mare, ceva de genulş jumătate copil, jumătate adul. Şi de fiecare dată când te văd încerc să îmi dau seama cum se poate una ca asta, dar niciodată nu cred că o să pot să îţi aflu secretul ăsta.
            Felul în care stai şi îţi fumezi ţigara, faptul că îţi pasă de părerea altora mai mult decât laşi să se vadă, felul în care poţi să stai să bei o cafea chiar şi 3-4 ore, dacă ai compania potrivită, faptul că nu te grăbeşti, nu îţi grăbeşti viaţa inutil, nu o mai faci, mai bine spus, desenele tale, felul în care vorbeşti prin fotografii, toate chestiile astea micuţe te fac pe tine să fi tu. Şi îmi pare rău că nu poţi să te vezi prin ochii celor care te iubesc, pentru că ai vedea ce persoană minunată eşti de fapt. Dar, dacă stau să mă gândesc, dacă ai putea să faci asta, tot ai crede că e o minciună, deci oricum nu prea ar conta chiar atât de mult pe cât mi-aş dori eu.
           Iubeşti oamenii, şi poate că asta e una dintre cele mai mari greşeli ale tale, pentru că tu iubeşti ceva ce nu te iubeşte înapoi, care s-a folosit de tine pentru a-şi satisface anumite scopuri. Ai momentele tale, extrem de rare, în care te consideri "cea mai minunată persoană care a pus vreodată piciorul pe pământul ăsta împuţit", dar nu te ţine prea mult, pentru că îţi aduci tu aminte de ceva şi cazi într-o stare de totală meditaţie. Uite, şi ăsta e un lucru pe care apreciez că poţi să îl faci, indiferent de starea în care te afli, că poţi să te retragi şi să meditezi. Să stai, să te iei bucată cu bucată, să te analizezi, să vezi ce anume s-a schimbat la tine, la restul lumii, să îţi stabileşti nişte ţeluri în viaţa, şi tot restul. Pentru că tu atunci când meditezi chiar eşti cea mai minunată fiinţă care o să calce vreodată pe pământul ăsta. Pentu că tu nu eşti în niciun fel, pentru că eşti în toate felurile, pentru că eşti o antiteză pe picioarele ei proprii, pentru că ai atât de multe scrise, şi mereu ai vrea să începi cu asta:"Pentru toţi cei care cred că scriu pentru ei; aşa e.", pentru că ai ajuns să ai o prietenă care să te cunoască mai bine decât oricine altcineva în viaţa asta, care te acceptă aşa cum eşti, şi care ar suferi enorm de mult dacă nu ai mai fi. Şi nu mai te gândi la cât de bine ar fi ca tu să nu mai exişti, pentru că lumea asta are nevoie de tine, dar trebuie să ieşi din tot anonimatul în care trăieşti. Pentru că ştim amândoi prin cât de multe ai trecut, cât ai avut de tras din cauza unor prostii pe care le-ai făcut acum mult timp, câte ascunzi sub un zâmbet drăguţ, că te uiţi în oglindă şi nu şti cine ai devenit.  Tu duci un război cu tine însuţi, şi asta pentru că nu îţi eşti de ajuns, pentru că nu te suporţi, şi tocmai de-aia vrei să şti că restul lumii te place, şi nu are nimic cu tine, pentru că tu singură te distrugi, oricum. Tu nu poţi să dormi fără să devi anxioasă, îţi aduci aminte câte zile şi nopţi ai petrecut singură în spital, că era să te duci la fund cu multe lucruri, că nu ai mai repeta aceleaşi greşeli din nou, mdar ai fi dispusă să le faci, doar ca să vezi cum o să fie de data asta.
         Ţi-ai vândut visele ca să devi ce eşti acum, ca să ajungi aşa cum eşti, şi ai ajuns la concluzia că nu asta ţi-ai dorit, că puteai şi încă poţi mult mai multe, dar nu vrei să te rişti iar. Vrei să ajungi atât de departe, să pleci şi să nu e mai întorci niciodată, să te duci undeva nou, sau undeva unde te simţi acasă, pentru că nu crezi tu că aici e locul tău. Şi poate că ai dreptate, poate că nu e locul tău aici, dar ştiu că ai aici oameni care te iubesc, chiar dacă tu u îi vezi, sau nu îi crezi.
        Habar nu ai câte poţi să faci prin ce scri, sau cât de multă lume se regăseşte în ce scri tu, cât de multă putere  au cuvintele tale,  nu realizez foarte multe şi îmi pare extrem de rău pentru asta. Şi mai rău îmi pare că te sub apreciezi atât de mult, şi că nu eşti conştientă cât de multe poţi să faci, sau mai bine spus, câte ai putea să faci dacă ai renunţa la căpoşenia ta inutilă. Şi şti şi tu că e inutilă, dar continui să o faci, de parcă ai avea ceva de câştigat din asta, sau ceva de genul ăsta. Și habar nu am de ce încă mai faci asta, pentru că nu are niciun sens. Dar îmi place să te văd când te chinui să faci ceva anume, mai ales dacă tu crezi în lucrul ăla. Tu nu ești în lumea în care vrei, dar faci tot posibilul să ajungi acolo, chiar dacă nici tu nu ști unde vrei să ajungi, sau de ce anume fix acolo e bine pentru tine. 
        Tu când fumezi, inspiri fum și expiri emoţii ești "cea mai mișto fiinţă de pe planetă" și mie îmi place că pot să te văd cum evoluezi, în tot ceea ce înseamnă asta. Vreau să ajungi să te iubești așa cum te iubesc ceilalţi oameni, cei care au rămas lângă tine. O să-ţi mai scriu, dar pentru un moment, ajunge.

                                                      M.
"

duminică, 11 mai 2014

Dialog la miezul nopţii XI



- Şterge-ţi tot din minte.
- De ce aş face asta?
- Pentru că ai atât de multe lucruri pentru care să stai să îţi faci griji, şi să te consumi în plus nu e o variantă. Ştiu dorinţa aia de autodistrugere, dar totul are o limită, nu-i aşa?
- Ba da...
- Şi de ce continui dacă ştii că aşa e?
- Pentru că ăsta e singurul lucru la care sunt bună.
- Atunci, eşti o ipocrită.  Eşti bună la atît de multe lucruri, şi poţi atât de multe, dar tu stai să te pui singură în genunchi şi să te întrebi cum de s-a dus dracului tot, deşi şti foarte bine care e răspunsul. Nu îl iubeşti pentru că se joacă cu demonii tăi, sau că îi face să tacă din gură, îl iubeşti pentru că nu şti nici tu de ce, pentru că te-a pus la pământ şi abea ţi-ai găsit o putere destul de mică astefel încât să te ridici. Eşti încă destul de departe, dar încearcă să te ridici, pentru că ai nevoie şi meriţi asta.
- Dar..
- Niciun dar!  Îşi dădea seama doar de greşelile tale, dar ale lui nu. Serios, poţi şi meriţi mai mult de atât, şi ai auzit asta de la mai multe persoane, nu doar de la mine. Tu ai un mesaj de spus, sau de împărţit, cu atât de multă lume. Adună-ţi toate gândurile şi întinde-le capcane.
- De ce?
- Pentru că propriile tale gânduri or să te distrugă. Pentru că tu asta faci cel mai bine. Caută-ţi liniştea de care ai atât de multă nevoie. Ai nevoie de linişte mai mult decât de o zi liberă. Stai cu tine, cu mine, şi spune-mi despre tine şi despre lume, despre ce mai vrei şi ce iubeşti acum. Pentru că ai nevoie să îţi aduci aminte de lucrurile astea. "Merită atât de multe.." Prostii şi toţi care ţi-au spus asta sunt doar o adunătură de laşi. Ai nevoie de o persoană cu care să ai o anumită conexiune, pe el, pe mine, pe oricine, chiar şi toată planeta asta. Nu ai nevoie de o altă poveste care doar să pară perfectă. Ai nevoie să afli din nou ce înseamnă de fapt "intimitate" şi să ai parte de ea alături de o persoană care să te facă să te simţi tu bine în pielea ta.
- Dar m-am pierdut pe drum şi m-am lăsat în braţele unei persoane care poate să facă tot ce vrea, că oricum nu mă deranjează.
- Vrei să ştie asta?
- Ştie deja. Mă gândeam să îi spun că încă îl iubesc, dar nu are sens. Ce am avut nu o să mai fie niciodată, aşa că aş putea să mă bucur că am ceva mai bun, din multe puncte de vedere. Când suntem eu, el, restul lumii, şi toate realităţile pe care le avem. Sunt tipăul de om care nu poate să fie denumit într-un anumit fel. Pun tot ce am la bătaie, dar vreau puţină libertate. E ca un vis, în care am făcut cam aceleaşi compromisuri.
- Şi e bine aşa?
- Nu ştiu dacă e bine. Nu pot să zic despre nimic că e bine, sau nu. Dar ştiu că acum e bine pentru mine...
- Nu uita că peste ani, poate nu mai o să vreţi să aveţi acelaşi film.

Ce se simte


Vreau să fi marea mea atunci când am nevoie să fiu la munte. 
Vreau să ştiu că ai să fi lângă mine atunci când vreau sa pleci, aşa cum ai fost atunci când ţi-am zis că ar fi mai bine să te las să pleci, şi tu te-ai întors la mine.
Am realizat că nu am mai scris nimic pentru că nu am mai fost tristă, am fost doar lipsita de orice sentiment când eram cu tine.
Pentru că te-am dat la o parte şi tu ai venit singur înapoi, deşi nu aş mai fi meritat o altă şansă.
M-ai făcut să mă simt într-un fel necunoscut mie, şi la început nu mă deranja deloc, dar acum am început să mă întreb dacă e ok să fie aşa.
Eu sunt un dezastru, şi nu îmi ajung niciodată, omor timpul prea repede, nu pot să spun ce nu ştiu, dar mai ales lucrurile simple care îmi fac inima să o ia razna. Trebuie să aştepţi, să mă faci să ştiu că o să acasă când vin, la noapte. Crede-mă, o să ajung şi eu acasă. Mi-ai zis că doare, şi eu ştiu asta, pentru că mă doare şi pe mine. Am venit după tine când voiai să pleci şi să nu mai auzi de mine.
Asta nu e un plan, şi nu a fost niciodată. S-a întâmplat pur şi simplu şi nimeni nu ănţelege de ce stau deşi mă doare atât de tare, de ce fac ce fac, şi multe altele. După certurile noastre, după ce ne-am secat unul pe altul de tot ce avem, ne iubim şi mai multe. Nu trebuie să stau să te mângâi şi să îţi zic lucruri drăguţe, pot să îţi zic că mi-e frică, la fel cum îţi e şi ţie.
Eşti făcut din păcate, dar eşti atât de frumos şi de pur.
Am luat toate pastilele astea, şi nu am reuşit nimic. Dar acum, nici nu mai vreau să mă gândesc câte lucruri am făcut ca să scap din ceva ce iubesc.
Vorbeşte şi fă ceva, cât timp încă le mai pasă şi lor, cât timp te mai ascultă cineva, că şi aşa e prea târziu.
Într-un fel, chiar mă bucur că nu o să citeşti niciodată ce am scris despre tine, dar îmi şi pare rău...