...

Lasă-mă să te aud cum respiri. Lasă-mă să simt cum îţi bate inima şi să ştiu că pentru o noapte eşti doar al meu, că eşti cerul meu şi eu sunt noaptea ta. Să ştiu că totul o să fie bine, că suntem pe aceeaşi undă. Nu pot să îţi promit că totul o să fie, dar pot să îţi promit că nu voi pleca.

Eşti diferit. Eşti special... Mi-am lăsat zidurile jos pentru tine, şi asta  nu am mai făcut de mult.

Şi vreau să cred că nu voi ajunge să regret şi de data asta.

Şi suntem diferiţi.

Mie îmi place să fiu tăcută când sunt printre alţi oameni, ca să văd ce îmi arată ei. Tu eşti opusul, ţie îţi place să stai de vorbă cu oameni. Eu aş da orice pentru un singur moment de glorie, tu aştepţi ca ea să vină la tine, pentru că aşa trebuie. Eu sunt cea care ar da orice să îi ştie pe ceilalţi fericiţi, tu calci pe oricine în picioare. Mie îmi pasă de oameni, tu te pui pe tine primul întotdeauna. Eu sunt cum sunt, cu toate problemele mele, tu eşti bine. Eu cred unele lucruri pe care tu le negi. Eu am anumite idei, tu ai exact opusul lor. Eu vreau să ştiu că într-o zi o să am tot ce cred eu că îmi trebuie, tu nu îţi faci probleme de genul. Eu vreau să am ceva mai mult ca acum, tu încă mai crezi că mai ai timp ca să te schimbi. Eu sunt mult mai matură decât tine în unele privinţ, tu eşti mai mereu copil. Eu vreau să mă maturizez, tu te placi aşa cum eşti. Şi pot continua mult timp, dar mă bucur că sunt câteva lucruri la care semănăm.

Şi aş scrie mult despre tine, dar chestia e că nu ştiu ce, pentru că toate ideile mi se amestecă în minte, şi ajung să nu mai ştiu ce vreau să zic.

Eşti îndrăgostit de unele lururi, la fel cum iubesc eu să scriu sau să citesc. Şi nu cred ca o să renunţi vreodată la ele, aşa cum nici eu nu voi renunţa la citit, sau la scris. Avem moduri diferite de a scăpa de realitate, dar nu pot să le aprob pe ale tale. 

Dar te iubesc când încerci să îmi dai motive să nu mai cred ce cred greşit despre mine, când îmi demonstrezi de ce unele lucruri pe care eu le fac sunt greşite, mai ales când ştiu şi eu asta, când încerci să îmi ridici stima mea de sine, când vrei să mă faci să înţeleg de ce ar trebui să mă schimb în bine pentru mine, când îmi spui chestii pe care nu mi le-a mai spus nimeni.

Şi te iubesc pentru că nu îmi semeni, pentru că eşti ceva ce aş fi vrut eu acum mult timp să devin, şi să mă schimb în aşa fel încât să fiu mai altfel, mult mai altfel ca acum.

Dialog la miezul nopţii IX

- Ai puterea să schimbi o lume întreagă prin cuvinte, dar te muşti de limbă de fiecare dată când vrei să zici ceva, şi ăi laşi pe toţi să te calce în picioare. Ai stat o viaţă întreagă în tăcere, de teamă să spui ceva greşit. Eşti diferită, dar nu e acesta un motiv să îţi fie ruşine. Ştim amândouă că ai o inimă atât de frumoasă şi de puternică, dar de ce îţi laşi vocea jos mereu?  Noapte ai trezi toată planeta ca să te asculte cineva, ai citi atât de mult încât nu ai timp o viaţă întreagă pentru asta, vrei să scoţi hârtia afară şi să scrii. Dacă adevărul a fost interzis, sparge toate regulile. Nu ai motive să îţi fie frică, eu o să fiu mereu aici şi o să am grijă să ajungi omul care vrei şi ştii ca poţi să fi.

- Termină.

- De ce? Şti şi tu că îţi zic adevărul, de ce aş termina? Lasă-mă tu să termin.

- Bine....

- Eşti un om frumos. Când ai devenit atât de fricoasă?  Vreau să îţi găseşti vocea şi să mă ajuţi să spun tot ce vrei tu să spui, alături de mine. Vrei să laşi ceva mai mult decât o simplă amintire în urma ta, aşa că am să te ajut.Vreau să scri. Şi ştii de ce?

- Nu chiar.

- Pentru că ai o putere enormă când vine vorba de scris. Pentru că şti foarte bine cine ţi-a zis că ai un mod superb, dureros şi sincer de a scrie, pentru că ai curajul să scri tot ce ar vrea oamenii să spună. Pentru că ai trecut printr-o perioadă de revenire, pentru că nu vrei să rămâi aici jos. Nu vrei să vezi că ajungi un nimic. Nu vrei să simţi iar tot ce ai simţit, nu vrei decât să simţi soarele cum îţi arde pielea.. Eşti un soldat la război şi vrei să îţi revi. Obişnuiai să asculţi pe oricine, dar ai ajuns să îţi fie frică să răspunzi iar la telefon. Nu se merită. Poţi atât de multe lucruri, singura chestie e să realizezi şi tu asta şi să nu te mai temi.

- Şi cum vrei să fac asta, când am ajuns să mă îndoiesc de mine, la modul la care iau vina asupra mea, chiar dacă ştiu că nu e vina mea?

- STAND UP FOR YOUR FUCKING RIGHTS!!! Poţi să faci asta, şi şti şi tu că poţi, dar ţi-e teamă, nu-i aşa? Nu te mai gândi pe cine răneşti când faci asta, nici alţii nu s-au gândit când tu ai ajuns la pământ. Da, e nevoie de sacrificii, chiar dacă e vorba de oamenii de care îţi pasă. Mintea nu îţi dă pace, şi ai ajuns să îmbătrâneşti prematur. Nu îţi promit castele şi nici împărăţii, îţi promit că poţi să ajungi la fericire.

- Ştiu ce nu sunt.

- Nu şti nimic!!! Dacă şti asta, crede-mă, chiar nu şti nimic. Lumea ta e alcătuită din sunete, şi tu iubeşti atât de mult jocul ăsta, încât te-ai uitat pe drum. Pune nişte culoare, ascultă culorile şi vezi sunetele şi după spune-mi că şti ce nu eşti.

- Nu pot să fac asta...

- Poţi. Nu te mai îngenunchea singură, când nimeni altcineva nu o face. Vreau să te ajut să ajungi mai sus, pentru că ştiu că poţi să ajungi la tot ce vrei să ajungi. Nu eşti făcută să mergi în genunchi, nu eşti pentru crize de personalitate, nu trebuie să dai vina pe tine când nu e vina ta. Mi-ar plăcea să ajungi în astral, să înţelegi de ce îţi zic tot ce îţi zic aici. Scrie-ţi viaţa!

- De ce aş face asta?

- Pentru că viaţa ta merită citită, pentru că ai atât de multe zis, dar nu o să le spui niciodată. Stai deasupra lumii, pentru că evenimentele care te-au adus aici nu sunt fericite, dar nici nu pot fi schimbate. Trăieşte aşa cum vrei tu, nu cum vor alţii. Te-ai jucat cu focul, dar nu ai câştigat de fiecare dată. Spune-mi, de ce ţi-ar păsa de cineva căruia nu îi pasă de tine?

- De ce să nu o fac? Chiar crezi că acel cineva nu are nevoie de asta?

- Dar tu nu ai nevoie de cineva căruia să îi pese de tine? Sincer...

- Ba da...

- Şi crezi că dacă tu pui suflet în orice şi pentru oricine aşa o să rezolvi ceva?

- Poate...

- Hai să îţi zic ceva.. Stai jos, aici, lângă mine. Ai pierdut tot. Şti ce înseamă tot? Cu mâinile alea două ai trântit Raiul de pământ. Aşa a dispărut şi el. Eşti oarbă şi nu poţi să vezi toate ocaziile care ţi se întind în faţa ochilor. Dar, pentru un moment, asta ajunge. O să revin, şi o să vreau  să te aşezi lângă mine şi să mă asculţi.

14.

Nu uita să mai şi respiri...

Când te simt par copil iar.

Dar tu miroşi a tutun, filme porno şi parfum. Şi-mi placi.

Visele din aur s-au transformat în argilă. Pentru că aşa am vrut noi doi.

Soarele l-am prins într-o sticlă de bere goală, şi nu o să mai cadă de acolo.

Vreau să îl văd cum apune pe sticla de la bong.

Îmi amintesc când eram high şi beam bere, şi mă pupai pe obraz şi-mi spuneai că îţi sunt dragă.

Da, soarele ne e de ajuns.

Toate drumurile noastre au un popas, şi noi chiar ne simţim prea sus.

Pare simplu de spus, dar nu ştiu cum s-o spun. Ştiu că aveam nevoie de asta acum.

Mulţumesc.

Şi ştiu că sunt fericită. Deşi nu ne dăm seama că am fost fericiţi decât după ce a trecut...

De când te cunosc, totul e mai fain.

Când se clatină totul, o să fiu şi iubită şi amantă.

Doar vino cu mine.

Viaţa e roz lângă tine. şi mă laşi să dansez pe bătaia inimii tale.

Şi scriu despre tine, deşi nu cu gândul ăsta am ajuns aici.

Ştiu că îţi place, lasă tot şi vino aici.

Vreau să mă vrei să nu mă ai.

Când sunt cu tine totul aşa de clar îmi pare...

Noaptea are miez, şi noi mâncăm şi miezul şi coaja.

Eu când tac, scriu, şi tu o să înţelegi asta.

Tu simţi, eu ştiu.

Tu eşti jumătate mai mult, jumătate mai puţin. Eu sunt jumătate adult, jumătate copil.

Eu nu vorbesc atunci când tu vrei să mă asculţi.

Şi-mi place cum îţi fumezi ţigara, din prima seară mi-a plăcut, de când rătăceam amândoi prin acelaşi bar.

Suntem amândoi un fel de vară.

Gara de Nord. De mână cu tine. De ceva timp tot spuneai cât de dragă îţi sunt. Lângă tine era perfect. Am urcat în tren, deşi voiam să rămân cu tine.

Eu, nisip. Tu, marea.

Soundcheck

Să ţi se spună mereu că undeva în lumea asta există o persoană care ar da orice ca să cunoacă pe cineva ca tine, e un fel de speranţă că sufletele pereche încă mai există.

Cred că am aflat adevărata definiţie a Iadului : când mori, persoana care eşti să cunoască persoana care ai fi putut să fi.

 Atât de simplu, nimic altceva.

Mi-am adus aminte brusc de mirosul mării, şi apoi mi-am dat seama că acolo am construit universul, şi de legătura mea nevorbită cu el şi cu tot restul.

Mi-ar plăcea să pot să spun  oamenilor ce cred eu despre ei de fapt, dar ştiu că nu le pasă şi nici nu vor să audă adevărul.

Să simţi totul mult prea puternic. Ca şi cum lumea asta e mult prea mult pentru tine. Şi să nu poţi să spui "stop" pentru că într-un oarecare fel chiar îţi place senzaţia pe care ţi-o dă.

Înainte eram bine. Acum sunt doar patetică.

Ce înseamnă să crezi?

Cu toţii devenim dependenţi de ceva care ne ia durerea, măcar pentru puţin timp. Cea mai grea parte este să realizăm că am devenit dependenţi şi să vrem să schimbăm asta.

Am o prăjitură de iluzii, nu vreau decât să se strice, să se aprindă starea.

Oricine poate crede că există ceva mai mult şi mai bun şi mai oricum decât sunt eu. Nu pot învinui pe nimeni pentru asta. Şi eu aş zice la fel.

Uneori mă îmntreb cum pot alţii să fie trişti când sunt atât de frumoşi. Toţi sunteţi frumoşi şi nu meritaţi nici măcar o zi de suferinţă, chiar dacă ai nevoie de ea ca să ajungi să te cunoşti mai bine. Nu. Nimeni nu ar trebui să sufere, niciunul dintre voi.

Şi e greu să urăşti o persoană din momentul în care ai ajuns să o înţelegi. Admir oamenii care pot să îşi scrie toate gândurile, şi nu pot decât să sper că într-o bună zi o să pot să fac şi eu asta.

Dialog la miezul noptii VIII

- Te-aş lăsa în urmă cu tot dragul din lume...

- Şi ce aştepţi?

- Poate că aştept să fim iar una, sau una din noi să câştige.

- Ce să câştige?

- Lupta asta permanentă dintre noi.

- Chiar crezi că e o luptă?

- Convieţuire nu e sigur...

- Nu ai nicio garanţie.  Vreau să văd în tine fata aia care acum nu prea mult timp, sau poate că prea mult timp în urmă, credea în dragoste, fericire, absolut, zâne, speranţe. 

- Da, fata aia şi-a dat seama că trăieşte printre demonii ei şi că ce vrea ea nu există în realitatea asta.

- Şi în acelaşi timp vrei să existe, nu-i aşa?

- Da, dar sunt conştientă că nu se va mai întâmpla asta niciodată.

- Aşa e, sau aşa vrei tu să fie?

- Nu ştiu exact. Ştiu că acum vreau să simt cum din  mine se nasc curcubeele, pentru că nimic nu mă face mai fericită, şi totuşi mai tristă, decât oamenii. Singura mea iubire, obsesie, pasiune şi ,în acelaşi timp, frică. Aş trăi pentru totdeauna dacă aş putea, dar nu aşa. Şi nu fără tine. Cred că dacă nu am mai fi amândouă, s-ar simţi un gol imens, am fi incomplete, nu ar fi aşa cum ar trebui să fie de fapt.

- Ştii, nu cred că oamenii ar putea înţelege cât de greu e să explici ce se întâmplă în mintea ta, când nici tu nu şti prea bine..

- Undeva în adâncul meu nu mai înţeleg nimic. Decât faptul că am nevoie să vad cum curge sânge, indiferent dacă o să murdărească ceva, sau nu. Să nu uităm biletul pe care am scris simplu "Când o să citiţi asta o să fie prea târziu. Îmi pare rău pentru mizerie." De multe ori, mă simt nedorită, aşa că prefer să rămân tăcută şi să stau în umbra celor care sunt mai valoroşi ca mine. Nu, nu ştiu dacă ei chiar sunt mai valoroşi, sau nu, dar sunt pentru mine. Când muzica se opreşte simt că am pierdut ceva foarte important din mine. Şi nu ştiu cum altfel să spun. E ca atunci când vezi ceva extrem de amuzant, sau frumos, doar că eşti prea trist ca să mai ai vreo reacţie, aşa că stai acolo, tăcut, şi te îneci în propria ta suferinţă.

- Da, dar nu a zis nimeni că aşa trebuie să fie.

- Corect, dar fiecare are felul său de a fi.

- Dacă te-ai întâlni pe tine însuţi, ţi-ar plăcea ce ai vedea?

- Nu. Şi puteai să nici nu mă mai întrebi, trebuia să te aştepţi la asta.

- Poate că nu trebuia să te îndrăgosteşti, mai ales că ţi-e frică să iubeşti. Mai ales pentru că şti cât de terifiant e să laşi oamenii înăuntru, să îi laşi să vadă cele mai întunecate părţi ale tale, motivele pentru care plângi, de ce eşti fericită. Şi toate astea pentru că ei pot pleca cu toate secretele ale şi să nu ţi le mai dea înapoi. Ai atâtea de spus, dar nu spui nimic. Ai putea să faci atâtea, dar nu faci nimic. Dar hei, când a avut lumea asta vreun sens. Şi până la urmă, sinuciderea nu e stupidă. Stupid e să răneşti pe cineva atât de mult încât să creadă ca asta e chiar singura soluţie.

- Folosesc cuvinte ca să nu spun nimic de fapt, şi tăcerea ca să spun totul.

- Da, şi ai o expresie ca şi cum nu eşti prea sigură dacă ar trebui să fie pe pământ, sau nu.

- Pentru că sunt singură şi pentru că dacă tu nu ai fi, chiar aş fi singură. Şi şti de ce îmi e dor de el?

- Nu chiar...

- Pentru că îl iubesc. Şi îl iubesc pentru că nu mă lasă să fac întotdeauna ce vreau, pentru că e printre primii care îmi ştiu toate secretele. Pentru că are grijă de mine şi când nu vreau asta. Pentru că mă gândesc la el fără să vreau, pentru cănu pot să mă abţin din a-l căuta, deşi ştiu că e degeaba. Pentru că m-a făcut să vreau să am sentimente din nou, pentru că nu am avut nicio rezervă în a-i da tot, în a ţine la el, şi până şi faptul că mă ignoră acum, şi îl iubesc cel mai mult când mă urăşte, când mă răneşte, când mă face să mă gândesc la sinucidere....

- Deci, în alte cuvinte, pentru că te ajută să te autodistrugi.

- Cam aşa ceva, cred. Doar că nu mă deranjează acum, nu m-a deranjat nici până acum. 

- Dar şti ce am observat la tine în ultimul timp?

- Ia zi.

- Faptul că ai început să observi felul în care unii oameni îşi trag mânecile până peste degete, cum unii devin sensibili la anumite subiecte, semnele roşii ascunse de brăţări, că unii nu poartă altceva decât pantaloni lungi şi bluze, indiferent de vreme, că unii vor doar să stea cât mai departe de alţi oameni, mai ales când îi prind de mână... Dar cel mai fascinant mi se pare felul în care cauţi la alţi oameni cicatrici exact ca ale tale. Că ochii tăi zâmbesc, dar sufletul plânge, că ai conştientizat că în câteva secunde poţi deveni doar o amintire. Că vrei ca cineva să înţeleagă cât de rănită eşti de fapt.  Că te distrugi doar ca să nu o facă alţii. Că deşi pari fericită mereu, nimeni nu are idee ce lupte duci cu tine însuţi, că de câteva nopţi încoace lucrezi la cea mai lungă scrisoare pe care ai scris-o până acum, doar ca să nu ratezi nicio persoană careia să îi mulţumeşti, sau de la care să îţi ceri scuze, sau să explici care e partea ei/lui de vină, chiar dacă nu vrei să dai vina pe ei. Că nu ştii dacă cineva chiar o să îşi aducă aminte de numele tău. Că uneori chiar te închizi în tine pentru zile la rând, şi nu mai vorbeşti cu nimeni. Că ai învăţat să fugi de ceea ce simţi.

- De fapt, îmi place toată durerea...

Dialog la miezul nopţii VII

- Iar ai sentimentul că habar nu ai ce se întâmplă cu tine, nu-i aşa?

- De ce zici asta?

- Pentru că asta simt şi eu.

- Ştii, e destul de uşor când nu ai nimic, pentru că nu mai ai ce anume să pierzi..

- Dar dacă ajungi să pierzi ceva ce nu erai conştient că ai de la bun început?

- Ce anume?

- De exemplu, pe tine însuţi.

- Mă am?

- Ne avem. Oricum, oamenii pe care i-am iubit nu ne-au iubit întotdeauna.

- Da, ştiu asta. Şi încă încerc să uit.

- De ce?

- Pentru că o să ajung să rămân fixată pe el, ca pe o obsesie. Asta dacă nu s-a întâmplat deja. Şi oricum, ştiu că sunt o fraieră pentru chestia asta, dar nu mă pot abţine.

- Sau nu vrei?

- Poisibil şi asta.

- De fapt, niciuna din noi nu vrea. Dacă voiam asta, nu mai eram într-o situţie de genul acum. Pentru că ştim că nimeni nu ar putea să îl iubească şi să îl accepte aşa cum am făcut-o noi, sau poate că asta vrem să credem.

- Da, pare mai bine aşa pentru orgoliul nostru.

- Nu neapărat de asta. O să folosesc singularul acum, cred că în momentul ăsta am ajuns să fim o persoană, după prea mult timp. Ştii, felul în care îmi sclipesc ochii când vorbesc despre el, sau cu el, felul în care ştiu că nu o să aud ce vreau, dar continui să sper, chiar dacă ştiu că nu o să se schimbe, sper, mai mult decât s-a schimbat deja. De fiecare dată când vreau să întâlnesc pe altcineva, îmi aduc aminte de el, şi totul se duce de râpă. Vreau să fie fericit, ca să îl pot uita.

- Deşi ştim amândouă că nu o să uităm.De câte ori nu am zis că e iubirea vieţii mele? De câte ori am zis asta, deşi ştiam că o să se termine, şi nu în favoarea mea?

- Hai să încheiem subiectul. E mai bine aşa.

- Chiar e, sau vrei să fie?

- Mai bine zis aşa...

- Mă autodistrug?

- Da.... Şi ştim amândouă asta.

Sempiternal

Mi-e dor de tine.

Am fost un deyastru cât ai stat.

Acum sunt şi mai rău, de când te-ai schimbat.

Dar nu mă lăsa pe mine să îţi stau în drum. Nu ai de ce, nu-i aşa?

Mi-e dor de minciuni şi de durere.

Certurile care ne ţineau treji.

Mi-e dor de lucrurile rele, de felul în care mă urai, până şi felul în care tot era vina mea.

Mi-e dor de telefoanele tale, când nu era doar vina ta.

Mi-e dor de lucrurile pe care mi le făceai.

Mi-e dor de sentimentul ăla pe care îl aveam de fiecare dată cînd îmi spuneai să nu fac ceva anume.

Prefer să stau să mă cert cu tine o noapte întreagă decât să mă uit la televizor.

Da, mi-a luat destul de mult timp să îmi dau seama că s-a terminat.

Mi-e dor de felul în care ne făceam planuri împreună, deşi eram conştienţi că nu o să le ducem la capăt niciodată.

Ţin minte şi acum că îmi spuneai de cabana aia din munţi, şi că poţi să te duci să iei cheia oricând vrei, şi să plecăm acolo.

Da, poate că sunt genul de om cu care nu poţi să trăieşti. Poate nu sunt făcută pentru lucruri de genul ăsta, dar voiam să fiu altfel, şi asta doar pentru tine. Pentru că simţeam că tu meriţi asta. Pentru că voiam să meriţi asta.

Trebuie să recunosc că cel mai mult mă gândesc la tine şi sinucidere.

Dar, cel mai mult dacă ai avea vreo reacţie dacă asta s-ar întâmpla.

Da, am mult mai multe să îţi spun, dar ştii că niciodată nu m-am priceput la asta.

Niciodată nu m-am simţit mai singură ca acum, de parcă chiar nu am cu cine să vorbesc. Şi parţial ştiu că asta aşa e.

Regret multe, dar mai ales că am felul ăsta dubios de a ţine la oameni şi de a-i îndepărta, pentru că mi-e frică să nu îi rănesc.