14.

Nu uita să mai şi respiri...

Când te simt par copil iar.

Dar tu miroşi a tutun, filme porno şi parfum. Şi-mi placi.

Visele din aur s-au transformat în argilă. Pentru că aşa am vrut noi doi.

Soarele l-am prins într-o sticlă de bere goală, şi nu o să mai cadă de acolo.

Vreau să îl văd cum apune pe sticla de la bong.

Îmi amintesc când eram high şi beam bere, şi mă pupai pe obraz şi-mi spuneai că îţi sunt dragă.

Da, soarele ne e de ajuns.

Toate drumurile noastre au un popas, şi noi chiar ne simţim prea sus.

Pare simplu de spus, dar nu ştiu cum s-o spun. Ştiu că aveam nevoie de asta acum.

Mulţumesc.

Şi ştiu că sunt fericită. Deşi nu ne dăm seama că am fost fericiţi decât după ce a trecut...

De când te cunosc, totul e mai fain.

Când se clatină totul, o să fiu şi iubită şi amantă.

Doar vino cu mine.

Viaţa e roz lângă tine. şi mă laşi să dansez pe bătaia inimii tale.

Şi scriu despre tine, deşi nu cu gândul ăsta am ajuns aici.

Ştiu că îţi place, lasă tot şi vino aici.

Vreau să mă vrei să nu mă ai.

Când sunt cu tine totul aşa de clar îmi pare...

Noaptea are miez, şi noi mâncăm şi miezul şi coaja.

Eu când tac, scriu, şi tu o să înţelegi asta.

Tu simţi, eu ştiu.

Tu eşti jumătate mai mult, jumătate mai puţin. Eu sunt jumătate adult, jumătate copil.

Eu nu vorbesc atunci când tu vrei să mă asculţi.

Şi-mi place cum îţi fumezi ţigara, din prima seară mi-a plăcut, de când rătăceam amândoi prin acelaşi bar.

Suntem amândoi un fel de vară.

Gara de Nord. De mână cu tine. De ceva timp tot spuneai cât de dragă îţi sunt. Lângă tine era perfect. Am urcat în tren, deşi voiam să rămân cu tine.

Eu, nisip. Tu, marea.

Soundcheck

Să ţi se spună mereu că undeva în lumea asta există o persoană care ar da orice ca să cunoacă pe cineva ca tine, e un fel de speranţă că sufletele pereche încă mai există.

Cred că am aflat adevărata definiţie a Iadului : când mori, persoana care eşti să cunoască persoana care ai fi putut să fi.

 Atât de simplu, nimic altceva.

Mi-am adus aminte brusc de mirosul mării, şi apoi mi-am dat seama că acolo am construit universul, şi de legătura mea nevorbită cu el şi cu tot restul.

Mi-ar plăcea să pot să spun  oamenilor ce cred eu despre ei de fapt, dar ştiu că nu le pasă şi nici nu vor să audă adevărul.

Să simţi totul mult prea puternic. Ca şi cum lumea asta e mult prea mult pentru tine. Şi să nu poţi să spui "stop" pentru că într-un oarecare fel chiar îţi place senzaţia pe care ţi-o dă.

Înainte eram bine. Acum sunt doar patetică.

Ce înseamnă să crezi?

Cu toţii devenim dependenţi de ceva care ne ia durerea, măcar pentru puţin timp. Cea mai grea parte este să realizăm că am devenit dependenţi şi să vrem să schimbăm asta.

Am o prăjitură de iluzii, nu vreau decât să se strice, să se aprindă starea.

Oricine poate crede că există ceva mai mult şi mai bun şi mai oricum decât sunt eu. Nu pot învinui pe nimeni pentru asta. Şi eu aş zice la fel.

Uneori mă îmntreb cum pot alţii să fie trişti când sunt atât de frumoşi. Toţi sunteţi frumoşi şi nu meritaţi nici măcar o zi de suferinţă, chiar dacă ai nevoie de ea ca să ajungi să te cunoşti mai bine. Nu. Nimeni nu ar trebui să sufere, niciunul dintre voi.

Şi e greu să urăşti o persoană din momentul în care ai ajuns să o înţelegi. Admir oamenii care pot să îşi scrie toate gândurile, şi nu pot decât să sper că într-o bună zi o să pot să fac şi eu asta.

Dialog la miezul noptii VIII

- Te-aş lăsa în urmă cu tot dragul din lume...

- Şi ce aştepţi?

- Poate că aştept să fim iar una, sau una din noi să câştige.

- Ce să câştige?

- Lupta asta permanentă dintre noi.

- Chiar crezi că e o luptă?

- Convieţuire nu e sigur...

- Nu ai nicio garanţie.  Vreau să văd în tine fata aia care acum nu prea mult timp, sau poate că prea mult timp în urmă, credea în dragoste, fericire, absolut, zâne, speranţe. 

- Da, fata aia şi-a dat seama că trăieşte printre demonii ei şi că ce vrea ea nu există în realitatea asta.

- Şi în acelaşi timp vrei să existe, nu-i aşa?

- Da, dar sunt conştientă că nu se va mai întâmpla asta niciodată.

- Aşa e, sau aşa vrei tu să fie?

- Nu ştiu exact. Ştiu că acum vreau să simt cum din  mine se nasc curcubeele, pentru că nimic nu mă face mai fericită, şi totuşi mai tristă, decât oamenii. Singura mea iubire, obsesie, pasiune şi ,în acelaşi timp, frică. Aş trăi pentru totdeauna dacă aş putea, dar nu aşa. Şi nu fără tine. Cred că dacă nu am mai fi amândouă, s-ar simţi un gol imens, am fi incomplete, nu ar fi aşa cum ar trebui să fie de fapt.

- Ştii, nu cred că oamenii ar putea înţelege cât de greu e să explici ce se întâmplă în mintea ta, când nici tu nu şti prea bine..

- Undeva în adâncul meu nu mai înţeleg nimic. Decât faptul că am nevoie să vad cum curge sânge, indiferent dacă o să murdărească ceva, sau nu. Să nu uităm biletul pe care am scris simplu "Când o să citiţi asta o să fie prea târziu. Îmi pare rău pentru mizerie." De multe ori, mă simt nedorită, aşa că prefer să rămân tăcută şi să stau în umbra celor care sunt mai valoroşi ca mine. Nu, nu ştiu dacă ei chiar sunt mai valoroşi, sau nu, dar sunt pentru mine. Când muzica se opreşte simt că am pierdut ceva foarte important din mine. Şi nu ştiu cum altfel să spun. E ca atunci când vezi ceva extrem de amuzant, sau frumos, doar că eşti prea trist ca să mai ai vreo reacţie, aşa că stai acolo, tăcut, şi te îneci în propria ta suferinţă.

- Da, dar nu a zis nimeni că aşa trebuie să fie.

- Corect, dar fiecare are felul său de a fi.

- Dacă te-ai întâlni pe tine însuţi, ţi-ar plăcea ce ai vedea?

- Nu. Şi puteai să nici nu mă mai întrebi, trebuia să te aştepţi la asta.

- Poate că nu trebuia să te îndrăgosteşti, mai ales că ţi-e frică să iubeşti. Mai ales pentru că şti cât de terifiant e să laşi oamenii înăuntru, să îi laşi să vadă cele mai întunecate părţi ale tale, motivele pentru care plângi, de ce eşti fericită. Şi toate astea pentru că ei pot pleca cu toate secretele ale şi să nu ţi le mai dea înapoi. Ai atâtea de spus, dar nu spui nimic. Ai putea să faci atâtea, dar nu faci nimic. Dar hei, când a avut lumea asta vreun sens. Şi până la urmă, sinuciderea nu e stupidă. Stupid e să răneşti pe cineva atât de mult încât să creadă ca asta e chiar singura soluţie.

- Folosesc cuvinte ca să nu spun nimic de fapt, şi tăcerea ca să spun totul.

- Da, şi ai o expresie ca şi cum nu eşti prea sigură dacă ar trebui să fie pe pământ, sau nu.

- Pentru că sunt singură şi pentru că dacă tu nu ai fi, chiar aş fi singură. Şi şti de ce îmi e dor de el?

- Nu chiar...

- Pentru că îl iubesc. Şi îl iubesc pentru că nu mă lasă să fac întotdeauna ce vreau, pentru că e printre primii care îmi ştiu toate secretele. Pentru că are grijă de mine şi când nu vreau asta. Pentru că mă gândesc la el fără să vreau, pentru cănu pot să mă abţin din a-l căuta, deşi ştiu că e degeaba. Pentru că m-a făcut să vreau să am sentimente din nou, pentru că nu am avut nicio rezervă în a-i da tot, în a ţine la el, şi până şi faptul că mă ignoră acum, şi îl iubesc cel mai mult când mă urăşte, când mă răneşte, când mă face să mă gândesc la sinucidere....

- Deci, în alte cuvinte, pentru că te ajută să te autodistrugi.

- Cam aşa ceva, cred. Doar că nu mă deranjează acum, nu m-a deranjat nici până acum. 

- Dar şti ce am observat la tine în ultimul timp?

- Ia zi.

- Faptul că ai început să observi felul în care unii oameni îşi trag mânecile până peste degete, cum unii devin sensibili la anumite subiecte, semnele roşii ascunse de brăţări, că unii nu poartă altceva decât pantaloni lungi şi bluze, indiferent de vreme, că unii vor doar să stea cât mai departe de alţi oameni, mai ales când îi prind de mână... Dar cel mai fascinant mi se pare felul în care cauţi la alţi oameni cicatrici exact ca ale tale. Că ochii tăi zâmbesc, dar sufletul plânge, că ai conştientizat că în câteva secunde poţi deveni doar o amintire. Că vrei ca cineva să înţeleagă cât de rănită eşti de fapt.  Că te distrugi doar ca să nu o facă alţii. Că deşi pari fericită mereu, nimeni nu are idee ce lupte duci cu tine însuţi, că de câteva nopţi încoace lucrezi la cea mai lungă scrisoare pe care ai scris-o până acum, doar ca să nu ratezi nicio persoană careia să îi mulţumeşti, sau de la care să îţi ceri scuze, sau să explici care e partea ei/lui de vină, chiar dacă nu vrei să dai vina pe ei. Că nu ştii dacă cineva chiar o să îşi aducă aminte de numele tău. Că uneori chiar te închizi în tine pentru zile la rând, şi nu mai vorbeşti cu nimeni. Că ai învăţat să fugi de ceea ce simţi.

- De fapt, îmi place toată durerea...

Dialog la miezul nopţii VII

- Iar ai sentimentul că habar nu ai ce se întâmplă cu tine, nu-i aşa?

- De ce zici asta?

- Pentru că asta simt şi eu.

- Ştii, e destul de uşor când nu ai nimic, pentru că nu mai ai ce anume să pierzi..

- Dar dacă ajungi să pierzi ceva ce nu erai conştient că ai de la bun început?

- Ce anume?

- De exemplu, pe tine însuţi.

- Mă am?

- Ne avem. Oricum, oamenii pe care i-am iubit nu ne-au iubit întotdeauna.

- Da, ştiu asta. Şi încă încerc să uit.

- De ce?

- Pentru că o să ajung să rămân fixată pe el, ca pe o obsesie. Asta dacă nu s-a întâmplat deja. Şi oricum, ştiu că sunt o fraieră pentru chestia asta, dar nu mă pot abţine.

- Sau nu vrei?

- Poisibil şi asta.

- De fapt, niciuna din noi nu vrea. Dacă voiam asta, nu mai eram într-o situţie de genul acum. Pentru că ştim că nimeni nu ar putea să îl iubească şi să îl accepte aşa cum am făcut-o noi, sau poate că asta vrem să credem.

- Da, pare mai bine aşa pentru orgoliul nostru.

- Nu neapărat de asta. O să folosesc singularul acum, cred că în momentul ăsta am ajuns să fim o persoană, după prea mult timp. Ştii, felul în care îmi sclipesc ochii când vorbesc despre el, sau cu el, felul în care ştiu că nu o să aud ce vreau, dar continui să sper, chiar dacă ştiu că nu o să se schimbe, sper, mai mult decât s-a schimbat deja. De fiecare dată când vreau să întâlnesc pe altcineva, îmi aduc aminte de el, şi totul se duce de râpă. Vreau să fie fericit, ca să îl pot uita.

- Deşi ştim amândouă că nu o să uităm.De câte ori nu am zis că e iubirea vieţii mele? De câte ori am zis asta, deşi ştiam că o să se termine, şi nu în favoarea mea?

- Hai să încheiem subiectul. E mai bine aşa.

- Chiar e, sau vrei să fie?

- Mai bine zis aşa...

- Mă autodistrug?

- Da.... Şi ştim amândouă asta.

Sempiternal

Mi-e dor de tine.

Am fost un deyastru cât ai stat.

Acum sunt şi mai rău, de când te-ai schimbat.

Dar nu mă lăsa pe mine să îţi stau în drum. Nu ai de ce, nu-i aşa?

Mi-e dor de minciuni şi de durere.

Certurile care ne ţineau treji.

Mi-e dor de lucrurile rele, de felul în care mă urai, până şi felul în care tot era vina mea.

Mi-e dor de telefoanele tale, când nu era doar vina ta.

Mi-e dor de lucrurile pe care mi le făceai.

Mi-e dor de sentimentul ăla pe care îl aveam de fiecare dată cînd îmi spuneai să nu fac ceva anume.

Prefer să stau să mă cert cu tine o noapte întreagă decât să mă uit la televizor.

Da, mi-a luat destul de mult timp să îmi dau seama că s-a terminat.

Mi-e dor de felul în care ne făceam planuri împreună, deşi eram conştienţi că nu o să le ducem la capăt niciodată.

Ţin minte şi acum că îmi spuneai de cabana aia din munţi, şi că poţi să te duci să iei cheia oricând vrei, şi să plecăm acolo.

Da, poate că sunt genul de om cu care nu poţi să trăieşti. Poate nu sunt făcută pentru lucruri de genul ăsta, dar voiam să fiu altfel, şi asta doar pentru tine. Pentru că simţeam că tu meriţi asta. Pentru că voiam să meriţi asta.

Trebuie să recunosc că cel mai mult mă gândesc la tine şi sinucidere.

Dar, cel mai mult dacă ai avea vreo reacţie dacă asta s-ar întâmpla.

Da, am mult mai multe să îţi spun, dar ştii că niciodată nu m-am priceput la asta.

Niciodată nu m-am simţit mai singură ca acum, de parcă chiar nu am cu cine să vorbesc. Şi parţial ştiu că asta aşa e.

Regret multe, dar mai ales că am felul ăsta dubios de a ţine la oameni şi de a-i îndepărta, pentru că mi-e frică să nu îi rănesc.

Ce am făcut eu, ai făcut şi tu.

Nu crezi că e plictisitor felul în care oamenii vorbesc? 

Am ajuns să zâmbesc prin cuvinte.

Vreau să văd venele oraşului pe care îl iubesc, de undeva de sus, foarte sus, chiar dacă ştiu că nu e pentru totdeauna.

Sunt fericită şi atunci când zâmbesc de frică.

Când mi-am creat propria mizeri, nu am realizat că o să încep să mă ţin de ea, că o să vreau să se schimbe. Şi toate astea pentru că mizeria mea e ceva ce ştiu prea bine, şi deja a devenit confortabilă.

Oamenii nu vor să audă adevărul, pentru că nu vor ca iluzia lor să fie distrusă.

Nu vreau să mai fiu doar un fel a de a-ţi pierde timpul cu mine până găseşti ceva mai bun de atât, sau ce voiai tu de fapt.

Dacă am învăţa cu toţii să facem linişte, ar fi mai bine.

Acum mi-ar plăcea să mă uit în ochii tăi ţinându-mă de lacrimile pe care nu le-am plâns încă din cauza unor dorinţe goale şi sensuale.

Da, poate că doar sentimentele pot să ne vindece pe noi toţi, pentru că până la urmă suntem doar nişte oameni.

"Nu mă forţa. Nu mai am nimic de pierdut."

Cum fugi de lucrurile care sunt numai în capul tău?

Nici o viaţă întreagă de somn nu ar putea să mă ajute să nu maă fiu obosită.

"Vrei să vorbim despre asta? Cum te simţi? Vrei să îmi zici ce te deranjează?"

Nu.

Nu mă lăsa să plec, ţine-mă aproape, chiar şi atunci când nu mai merit asta. Priveşte-mă şi fi conştient că am un fel mai dubios de a iubi oamenii, pentru că îi dau la o parte tocmai pentru că mi-e frică să nu rănesc, pentru că ştiu că pot să fac asta şi fără să vreau.

Ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternică, doar m-a lăsat cu semne, întrebări puse la miezul nopţii către un fel de transcedental, şi multe regrete.

Viaţa poate o să îmi părăsească mâinile şi vocea, dar o parte din mine o să rămână mereu pe lângă tine, chiar dacă nu mă vrei pe acolo.

Hai să găsim o cale să ne pierdem.

Eu vreau să fugăresc curcubee.

Tot nu pot să cred că am reuşti să îmi supravieţuiesc mie însumi.

Şi am înţeles că ceva anume o să mă aducă mereu aproape de tine, indiferent cât de mult nu vreau să se întâmple. Pune-mi sare pe răni, oricum nu o să pot să schimb felul în care ţin la tine. Am momente în care îmi dau seama că am vrut să te rup bucată cu bucată, pentru că nu mă pricep la nimic.

Nu promite când eşti fericit.

Nu răspunde când eşti supărat.

Nu lua decizii când eşti trist.

Cel mai frumosc lucru care mi s-a spus a venit din parte unui necunoscut, care nu a făcut nimic altceva decât să mă asculte: "Copile, o să poţi muta munţii! ", şi totuşi mi-a rămas în minte şi acum.

Putem să înecăm păcatul?

Tot ce ai luat de la mine îmi ţinea inima şi sufletul întregi...

Cineva, ceva

Nimeni nu ascultă, pentru că nimănui nu îi mai pasă.

Cum să las în urmă nişte motive pentru care cineva să îmi ducă dorul?

Vreau să uiţi toată durerea pe care o ascunzi atât de bine pe interior.

Nimeni nu te poate salva de tine însuţi, iar eu nu pot să fiu cine, sau cum eşti tu, indiferent cât aş vrea asta.

Care "tu"?

Oricine.

Poate că într-o zi o să pot să trec peste, poate într-o bună zi o să citeşti tot ce am scris aici, sau poate că nu. Dar vreau să ştii că nu o să pot să dau drumul la tot ce e legat de tine, cel mai probabil niciodată, pentru că tot e legat de tine, într-un fel sau altul.

Toarnă-mi nişte atmosferă în cana preferată.

E nevoie de doi ca să şoptim.

Liniştea nu e atât de rea, dar mă uit la mâna mea şi îmi aduc aminte că acolo se potrivea a ta perfect. Când mă gândesc la tine, parcă nu mă mai simt atât de singură.

Când o să pot să gust cerul o să mă simt iar bine, şi o să pot să uit lumea aşa cum o ştiu eu, chiar dacă nu pe tine.

Suntem la fel, am fost, şi cel mai probabil o să rămânem la fel.

Spui că nu mai ai nimic pentru care să trăieşti, dar nu conştientizezi câtă lume ţi-ar duce dorul.

Şi eu sunt la fel ca tine, pentru că am devenit confuză de la minciuna pe care o trăiesc, caut pe nimeni, şi mi se fac ochii verzi când parcă aş fi fericită că încă mai sunt aici.
Da, e mult mai mult decât a fost până acum. Şi ştiu că o să trăieşti ca să spui tot. Tu poţi să ieşi cu bine din asta.

Eu nu pot decât să sper că într-o bună zi am să pot să las trecutul în urmă, să nu mai îmi fie dor de lucruri şi persoane care nu or să se mai întoarcă.

Vreau să ştiu că dacă o să cad, mă ridic în glorie.

Mi-ar plăcea să pot să îmi arunc toate secretele, pentru că am nevoie de altă poveste.

Am zis prea multe adevăruri şi vreau să ştiu dacă ai vrea să auzi ceva care să şocheze, pentru că de data asta nu am nevoie de o scuză perfectă.

E uimitor că am ajuns până aici, totuşi.

Nu am motive să stau, dar nici să plec.

Am ajuns acum să înţeleg mai multe decât am înţeles vreodată.

Mişcări perfectă.

Tu eşti rege le inimilor, şi eu am ajuns regina golului.

Cred.

Ştii, am aflat cât de greu poate fi să te schimbi. Chiar şi cele mai urâte locuri devin plăcute când te obişnuieşti.

Cu mâinile astea am pus raiul la pământ, cât am avut coroană imperiului.

Şi apoi am pierdut tot, şi mă întreb dacă mai poate cineva să mă ajute.

Nu pot să văd lumea pe care o am în faţă, şi nu ştiu de ce.

Vreau să uit de tot, să plec la mare, să pot să simt nisipul şi să mă bucur.

Nu pot să mai stau, dar nu pentru că nu vreau. Poate o să fie mai bine dacă am să pot să plec departe.

Mi-am promis că nu am să mai simt niciodată nimic.

Mi-e greu să cred tot haosul pe care îl am în mine, dar nu pot să plec.

Da-mi un motiv, pentru că nu pot să dau vina pe nimeni. M-am pierdut şi acum simt cum e să fi singur, şi nu pentru că te izolezi.

Dacă aş lăsa trecutul în urmă cred că m-aş pierde pe mine, mai mult decât m-am pierdut deja. Ştiu că ar fi mult mai ok dacă aş face asta, dar nu pot, am tot ce m-a făcut să mai fiu aici în trecut, nu aş putea să îl las să dispară pur şi simplu.

Acum, ce fac?