Poate un fel de "tu" si "eu"

Da, stiu.

Iubire, o iei de la capat si ma faci sa te iubesc.

Te am pe corp, si ca tatuaj, dar te am pe tine.

Mai lasa-ma in noaptea asta cu tine.

Stiu, am spus de multe ori, dar mai lasa-ma si acum.

Vreau sa iti spun nu, dar corpul meu iti spune da.

Vreau sa iti zic sa termini, dar parfumul tau ma face sa imi pierd mintile.

O sa ma trezesc de dimineata si o sa ma urasc de moarte.

Vreau atat de mult sa fi aici si sa imi ti de cald, sa pot sa iti zic ca asta imi incalzeste inima bonlava.

Sa adorm cu amintiri se simte din ce in ce mai rau.

Sa ma trezesc fara tine nu se simte in regula.

Nu stiu ce crezi sau unde esti, sti ca sunt aici. 

In acelasi loc in care am fost mereu.

As vrea sa pot sa vorbesc cu tine asa cum o faceam inainte.

Nu acum...

Nu azi...

Nu maine.....

Daca as putea sa fac totul ok, te-ai fi intors deja.

O sa fiu mereu aici pentru tine.

Cand te vad ca zambesti, ma abtin sa plang.

Nu o sa te las sa cazi.

O sa stau mereu cu tine.

Nu vreau decat sa fi mandru de mine.

Nu pot sa ma prefac ca sunt ok, pentru ca nu sunt.

Imi pare rau, nu pot sa fiu perfecta.

Da, poate vorbeste betia din mine acum, de fapt, sigur asta e.

Dar e adevarat.

Trezeste-ma cand o sa se termine.

Nu esti singur.

Nu ai fost niciodata.

Caut semne de la cei pe care ii iubesc.

Nu mai am nimic ca sa traiesc.

Dar de data asta, vreau sa sti ca nu esti singur, ca e mult mai mult de atat, si tu sti asta.

Nu caut nimic.

Decat pe mine.

Am ochii verzi acuma, si tu sti ce inseamna asta.

Vino aici... Tu mai auzi ceva?

Da...niciodata nu a batut...

decat cand erai langa mine...

Cum ramane cu tot?

Planuri...

Sperante...

Vise...

Ce voiam amandoi sa ducem la capat...

Vreau sa iti aud vocea, sa nu ma lasi singura in patul asta atat de gol, sa nu mai am doar vaga impresie ca te simt cum imi respiri pe mana, sa stiu ca nu sunt singura.

Da...imi lipsesti.

Da...tin la tine mai mult decat ai putea sa iti imaginezi...

Dar nu pot asa. Sa nu stiu nimic, nu-i ce aveam in plan.

Poate asta e cea mai personala postare a mea pe blog-ul asta, de cand l-am facut si am postat pentru prima oara, dar imi vad blogul ca fiind cel mai bun prieten al meu, si singurul care e mereu acolo.

Da, stiu, nu am viata.

Sa adorm cu aminitiri e din ce in ce mai greu.

In noaptea asta o sa ating stelele, pentru ca acolo e cineva care mi-e dator.

As vrea sa te aud, sa stiu ca imi zici mie ceva, sa pot sa te ating, sa stiu ca inca esti al meu.

Ia tot, poza cu noi, ce e langa calorifer la tine acasa, ce am uitat in patul tau, ia-le. 

Poti sa uiti de ele, poti sa faci ce vrei cu ele, atata timp cat stiu ca nu ai uitat de ele, nu pentru moment cel putin.

Uite ce am facut...Puteam sa jur ca asa va fi.

Poate o sa ma intorc, dar nu o sa fie datorita tie.

E ceva intre mincinosi ca noi doi, ceva ce a luat foc din prima.

Nu e nici un alt loc unde as vrea sa fiu decat acasa.

Acasa e acolo unde ti-e inima, nu-i asa?

Acasa e la tine in brate.

Am fost tot ce am putut pentru zambetul tau.

Nu stiu cat de bine a mers, dar aparent nu a mers deloc bine.

Nu stiu de unde sa incep..

Am vrut sa dau foc la tot..

Nu pot.

E ceva in mine ce spera la mai bine.

Banuiesc ca aici tre' sa apara un "Adio, o sa ma inec in linistea asta fara lege!"

Nu stiu...

Nascut din tristete

Soarele iar apune peste mine, cea care nu a cunoscut niciodata un suflet real, pur si sincer.

Mi-am muscat buza intr-o seara care nu stiu acum cat timp a fost, doar pentru a simti din nou durerea care imi place atat de mult, doar pentru a-mi sopti in minte "Rezista, nu mai e mult si totul o sa se termine..."

Ma uitam in jurul meu si chiar ma intrebam cui i-ar pasa daca chiar as pati ceva...sau si daca as muri.

Nici macar o persoana nu a dat un semn ca as conta.

Dulcea mea boala... Sper sa nu renunti niciodata la mine.

Auzeam difuz niste acorduri ale unei chitari care nu canta pentru mine, dar le simteam cu toata inima si chiar credeam ca totul e pentru mine, si asta nu pentru ca aveam un moment de maxim narcisism.

Nici macar pe aproape..

Linistea asta ma intoxica.

Vreau atat de mult sa pot sa dorm fara sa imi fie frica sa ma trezesc.

Tu mi-ai dat numele asta...Nu vrei sa mai ramai macar putin cu mine?

Plangeam fara sa am macar o reactie, ca sa nu par o insensibila total, dar nu puteam nici macar sa schitez o expresie, sau sa ma prefac ca ma doare ceva...

Am inteles ca de fapt sunt singura, si ca nu are rost sa ma mai mint ca totul o sa fie bine pana la urma, pentru ca nu o sa fie asa niciodata.

Am baut tutun dintr-o sticla care nu a avut niciodata cum sa se termine, tocmai pentru ca nu simteam nimic.

Am vazut iadul si in cel mai frumos, dar si in cel mai hidos aspect al sau.

O voce plina de durere si lamentatie m-a facut in cele din urma sa imi dau seama de ce plangeam...

Era atat de trista toata situatia, dar nu demna de plans. Insa ceea ce am auzit, si mai ales felul in care a fost spus, m-a facut sa imi dau seama ca nu sunt o insensibila, nici macar pe aproape, ca pun prea mult suflet si ca sunt total naiva.

O ploaie calda dintr-o toamna dedicata lamentarii.

Lasa-ti ca rugamintile mele sa ajunga in strafundurile unei urechi care intelege plansul si tipatul unui copil.

Recunosc suspinul ala.....

Sa pierzi ceva de dragul a altceva ce vrei.

Pana cand durerea ta o sa adoarma, umple-ma de ea.

Mi-am spus de atatea ori sa cred ca ranile astea or sa se vindece singure...

Intr-o zi o sa treci pestea asta..

Daca totul o sa se vindece, o sa zambesti?

Cerul absurd de albastru a ascuns un spectacol teribil...

Deranj

Momentele in care as fi dat orice ca sa stiu ca te pot avea au disparut de prea multi ani.

Acum nu mai vreau nimic de la tine.

Ai uitat sau m-ai pierdut?

Ai uitat ca te-ai pierdut?

Poate ca totul a fost un cosmar si cand o sa ma trezesc o sa realizez cat de putin imi pasa.

Atatea cuvinte irosite pe tine, si.... degaba.

Conteaza la fel de mult cum ar conta si daca maine ar ploua.

Dulcea mea boala...

Uneori nu cred ca as putea sa fiu eu daca nu as fi atat de instabila.

Cu toate cafelele baute, cu tigarile fumate fara sa-mi pese, paharele golite din cand in cand, sau sticlele sparte din cauza durerii, sau nervilor...

Toate astea sunt eu.

Nu a spus nimeni ca trebuie sa iti placa.

De fapt, nu a spus nimeni nimic.

Pentru ca nimanui nu ii pasa.

O sa ma pierd iar in acordurile unui pian care nu a cunoscut muzica, o chitara care nu stie ce sunt alea acorduri, o toba care nu a fost lovita, o voce care e muta, si un bass care nu a fost atins...

Poate ca la un sfarsit de genul asta ma asteptam oricum...

Senzatie de moarte, combinata cu o greata pentru tot ce are viata.

Nu o sa cunosc fericirea decat din bratele altora, de pe buzele altora, din amaraciunea unor buze pe care nu trebuia sa le fi atins vreodata, sau sa le fi sarutat.

Poti sa simti asta?

Stai...

Nu ai cum...

Niciodata nu a batut cu adevarat.

A stat intr-o stare de vegetatie continuua, si doar atunci cand a vrut a batut.

Poate era mai bine sa nu fi batut niciodata.

As fi putut sa jur ca sufletul tau e divin.

Undeva acolo stiam ca asa o sa fie.

Doar speram la altceva...

Poate, candva

Acasa...

Am ajuns acasa.

In sfarsit...

Esti tu cel care m-a mintit tot timpul, tu cel care habar nu am de ce a stat cu mine, tu cel care e lumea mea, tu cel care m-a facut sa uit cine sunt.

Ma simt in siguranta aici.

Habar nu am de ma simt asa, dar stiu ca am nevoie de cineva sa vorbesc cu.

Sunteti inchisi, sunteti pierduti, dar poate ca eu gresesc sau doar nu sunt prea sigura ca  tot ce simt e omenesc.

Ce dracu' caut aici?

Vreau sa opresc toate astea, nu ca as  avea ceva mai bun de facut  cu mine, sau pentru mine, sau pentru ratatii astia nu se merita sa fiu prezenta.

Ne vom desparti, probabil, stiti asta.

Si as vrea enorm de mult sa nu ne despartim.

Cand ma cred mai nihilista apareti voi ca sa imi aratati ca de fapt eram doar o umbra a adevaratului demonism din interiorul meu.

Si, poate pana la urma, mi-e si frica.

Copacii au inceput sa se arameasca pe ici pe colo. Nu au inca frunze de toamna, dar este in aerul cu care isi afiseaza frunzele verzi cu o presimtire a sfarsitului pe care o iubesc atat de mult.

Am fost de prea multe ori aproape de moarte, ca sa o mai vad ca pe ceva misterios sau infricosatore. Nu este decat ceva atat de sigur, la care toti ne asteptam, dar unii din  noi se tem de ea.

De ce sa nu traiesc macar o zi, o saptamana, o luna ca un om liber si dupa sa ma sinucid, daca alta scapare nu e...?

Nimeni nu poate da timpul inapoi...

Undeva in creierul meu auzeam cum mi se soptea "sinucidere,anihilare."

Pentru prima oara nu am vrut sa ascult asta.

E ok, razi de mine si poti sa si uiti ca am existat vreodata.

Eu inca nu inteleg motivul existentei.

Si tot cred ca in curand chestia asta o sa mi se graveze in inima.

Singurul lucru pe care il sti despre mine este ca nu imi poti lua sufletul si ca nu o sa fiu niciodata pe placul tau.

Suntem atat de diferiti si totusi ne asemananm atat de mult...

Daca vrei stimulare... iti dau.

Suntele care trebuiau sa fie un fel de ajutor s-au pierdut in raceala unor oameni care nu au stiut niciodata ce inseamna dragostea, fericirea, sau chiar si onestitatea.

Uneori chiar am impresia ca ar trebui sa nu mai incerc sa scriu asa impersonal si sa incep sa spun de ce mi-e frica, de ce ma tem chiar si noaptea, secretele mele unor oameni care niciodata nu or sa ma cunoasca, sa las macar oamenii care nu ma cunosc atat de bine sa ma judece pentru ce fac, sau pentru ce am facut, pentru ca asta e natura umana, pentru ca si eu si tu si el si ea facem asta, chiar daca nu o sa recunoasca niciunul dintre noi asta.

Ar trebui sa fiu sincera macar cu mine, asa cum sunt in dimineata asta cand fumez lenesa un Kent, pentru ca doar asta am putut sa fur de la tata..

Durerea mea si mintea si tot ce mai tine de toate instabilitatile mele psihice si emotionale ma fac ce sunt, si sincer, chiar nu regret asta. 

Da, ma bucur de fiecare depresie din mijloc de noapte, de fiecare aparitie ciudata in intuneric a unor lucruri care nu vreau sa inteleg ce sunt, ma bucur pentru ca ele ma definesc. Sunt rezultatul oamenilor care au trecut si inca mai trec prin viata mea, deci de ce m-ar mai deranja asta?

Tu...de cate ori te-ai gandit la moarte ca fiind cea mai buna solutie?

Sentimentele raman ?

Poate ca daca mi s-ar da sansa sa ma nasc din nou, as alege sa cunosc aceeasi oameni de nimic, sa fiu la fel de proasta, sa fiu tot asa instabila si sa nu stiu niciodata ce e aia fericirea. Da...cred ca as alege sa am aceeasi viata ca acum.... cu aceleasi probleme si amintiri si cu anii aia in care nu stiu ce s-a intamplat, cu parinti care nu o sa ii cunosc niciodata, cu un frate mult prea important dar caruia nu ii pasa, cu aceeasi persoana timp de 2 ani...

Da... totul la fel...

Poate o sa scriu ceva mai personal....

Poate..

Am cersit afectiune in timp ce beam tutun dintr-o sticla care nu se va termina niciodata.

Am pierdut ceva de dragul a altceva ce voiam.

In noaptea asta, moartea joaca o festa cuiva a carui nume nu l-ai cunoscut niciodata.

Uneori chiar ma intreb ce vezi cand te uiti la mine.

Oamenii care nu au o zi de maine au murit de mult.

Am inteles ca devin din ce in ce mai instabila emotional si psihic pe zi ce trece, dar tot nu ma pot obisnui cu asta.

Intr-o zi, tot eu o sa fiu de vina daca mor.

Sa ma lasi singura cu mintea mea nu e un lucru chiar atat de bun, sau inofensiv.

Am obosit de la o calatorie care nu-mi aduce nici macar o speranta.

Asta e pentru lucrurile care au ramas nespuse si pentru gandurile care nu au fost exprimate.

Oamenii cresc dupa ce au ranit si au plans.

Trebuie sa cazi de 7 ori si sa te ridici de 8.

Stii cum e sa fi torturat de propria ta minte?

Sa te simti cel mai vulnerabil om de pe planeta atunci cand stai singur si nu ai pe cine sa chemi sa te minta ca totul o sa fie bine?

Daca asta ar fi o lume perfecta, am fi impreuna toti.

Oamenii ar trebui sa spuna de la inceput, de cand ii cunosti :"Hei, nu am de gand sa stau prea mult aici, doar o sa te invat cateva lucruri si apoi am sa plec.Nu o sa mai existi pentru mine" . Nu ar trebui sa intre cu bocancii plini de jeg in viata ta, sa lase amintiri in urma lor si apoi sa plece pur si simplu, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.