Cum ramane cu tot?

Planuri...

Sperante...

Vise...

Ce voiam amandoi sa ducem la capat...

Vreau sa iti aud vocea, sa nu ma lasi singura in patul asta atat de gol, sa nu mai am doar vaga impresie ca te simt cum imi respiri pe mana, sa stiu ca nu sunt singura.

Da...imi lipsesti.

Da...tin la tine mai mult decat ai putea sa iti imaginezi...

Dar nu pot asa. Sa nu stiu nimic, nu-i ce aveam in plan.

Poate asta e cea mai personala postare a mea pe blog-ul asta, de cand l-am facut si am postat pentru prima oara, dar imi vad blogul ca fiind cel mai bun prieten al meu, si singurul care e mereu acolo.

Da, stiu, nu am viata.

Sa adorm cu aminitiri e din ce in ce mai greu.

In noaptea asta o sa ating stelele, pentru ca acolo e cineva care mi-e dator.

As vrea sa te aud, sa stiu ca imi zici mie ceva, sa pot sa te ating, sa stiu ca inca esti al meu.

Ia tot, poza cu noi, ce e langa calorifer la tine acasa, ce am uitat in patul tau, ia-le. 

Poti sa uiti de ele, poti sa faci ce vrei cu ele, atata timp cat stiu ca nu ai uitat de ele, nu pentru moment cel putin.

Uite ce am facut...Puteam sa jur ca asa va fi.

Poate o sa ma intorc, dar nu o sa fie datorita tie.

E ceva intre mincinosi ca noi doi, ceva ce a luat foc din prima.

Nu e nici un alt loc unde as vrea sa fiu decat acasa.

Acasa e acolo unde ti-e inima, nu-i asa?

Acasa e la tine in brate.

Am fost tot ce am putut pentru zambetul tau.

Nu stiu cat de bine a mers, dar aparent nu a mers deloc bine.

Nu stiu de unde sa incep..

Am vrut sa dau foc la tot..

Nu pot.

E ceva in mine ce spera la mai bine.

Banuiesc ca aici tre' sa apara un "Adio, o sa ma inec in linistea asta fara lege!"

Nu stiu...

Nascut din tristete

Soarele iar apune peste mine, cea care nu a cunoscut niciodata un suflet real, pur si sincer.

Mi-am muscat buza intr-o seara care nu stiu acum cat timp a fost, doar pentru a simti din nou durerea care imi place atat de mult, doar pentru a-mi sopti in minte "Rezista, nu mai e mult si totul o sa se termine..."

Ma uitam in jurul meu si chiar ma intrebam cui i-ar pasa daca chiar as pati ceva...sau si daca as muri.

Nici macar o persoana nu a dat un semn ca as conta.

Dulcea mea boala... Sper sa nu renunti niciodata la mine.

Auzeam difuz niste acorduri ale unei chitari care nu canta pentru mine, dar le simteam cu toata inima si chiar credeam ca totul e pentru mine, si asta nu pentru ca aveam un moment de maxim narcisism.

Nici macar pe aproape..

Linistea asta ma intoxica.

Vreau atat de mult sa pot sa dorm fara sa imi fie frica sa ma trezesc.

Tu mi-ai dat numele asta...Nu vrei sa mai ramai macar putin cu mine?

Plangeam fara sa am macar o reactie, ca sa nu par o insensibila total, dar nu puteam nici macar sa schitez o expresie, sau sa ma prefac ca ma doare ceva...

Am inteles ca de fapt sunt singura, si ca nu are rost sa ma mai mint ca totul o sa fie bine pana la urma, pentru ca nu o sa fie asa niciodata.

Am baut tutun dintr-o sticla care nu a avut niciodata cum sa se termine, tocmai pentru ca nu simteam nimic.

Am vazut iadul si in cel mai frumos, dar si in cel mai hidos aspect al sau.

O voce plina de durere si lamentatie m-a facut in cele din urma sa imi dau seama de ce plangeam...

Era atat de trista toata situatia, dar nu demna de plans. Insa ceea ce am auzit, si mai ales felul in care a fost spus, m-a facut sa imi dau seama ca nu sunt o insensibila, nici macar pe aproape, ca pun prea mult suflet si ca sunt total naiva.

O ploaie calda dintr-o toamna dedicata lamentarii.

Lasa-ti ca rugamintile mele sa ajunga in strafundurile unei urechi care intelege plansul si tipatul unui copil.

Recunosc suspinul ala.....

Sa pierzi ceva de dragul a altceva ce vrei.

Pana cand durerea ta o sa adoarma, umple-ma de ea.

Mi-am spus de atatea ori sa cred ca ranile astea or sa se vindece singure...

Intr-o zi o sa treci pestea asta..

Daca totul o sa se vindece, o sa zambesti?

Cerul absurd de albastru a ascuns un spectacol teribil...

Deranj

Momentele in care as fi dat orice ca sa stiu ca te pot avea au disparut de prea multi ani.

Acum nu mai vreau nimic de la tine.

Ai uitat sau m-ai pierdut?

Ai uitat ca te-ai pierdut?

Poate ca totul a fost un cosmar si cand o sa ma trezesc o sa realizez cat de putin imi pasa.

Atatea cuvinte irosite pe tine, si.... degaba.

Conteaza la fel de mult cum ar conta si daca maine ar ploua.

Dulcea mea boala...

Uneori nu cred ca as putea sa fiu eu daca nu as fi atat de instabila.

Cu toate cafelele baute, cu tigarile fumate fara sa-mi pese, paharele golite din cand in cand, sau sticlele sparte din cauza durerii, sau nervilor...

Toate astea sunt eu.

Nu a spus nimeni ca trebuie sa iti placa.

De fapt, nu a spus nimeni nimic.

Pentru ca nimanui nu ii pasa.

O sa ma pierd iar in acordurile unui pian care nu a cunoscut muzica, o chitara care nu stie ce sunt alea acorduri, o toba care nu a fost lovita, o voce care e muta, si un bass care nu a fost atins...

Poate ca la un sfarsit de genul asta ma asteptam oricum...

Senzatie de moarte, combinata cu o greata pentru tot ce are viata.

Nu o sa cunosc fericirea decat din bratele altora, de pe buzele altora, din amaraciunea unor buze pe care nu trebuia sa le fi atins vreodata, sau sa le fi sarutat.

Poti sa simti asta?

Stai...

Nu ai cum...

Niciodata nu a batut cu adevarat.

A stat intr-o stare de vegetatie continuua, si doar atunci cand a vrut a batut.

Poate era mai bine sa nu fi batut niciodata.

As fi putut sa jur ca sufletul tau e divin.

Undeva acolo stiam ca asa o sa fie.

Doar speram la altceva...

Poate, candva

Acasa...

Am ajuns acasa.

In sfarsit...

Esti tu cel care m-a mintit tot timpul, tu cel care habar nu am de ce a stat cu mine, tu cel care e lumea mea, tu cel care m-a facut sa uit cine sunt.

Ma simt in siguranta aici.

Habar nu am de ma simt asa, dar stiu ca am nevoie de cineva sa vorbesc cu.

Sunteti inchisi, sunteti pierduti, dar poate ca eu gresesc sau doar nu sunt prea sigura ca  tot ce simt e omenesc.

Ce dracu' caut aici?

Vreau sa opresc toate astea, nu ca as  avea ceva mai bun de facut  cu mine, sau pentru mine, sau pentru ratatii astia nu se merita sa fiu prezenta.

Ne vom desparti, probabil, stiti asta.

Si as vrea enorm de mult sa nu ne despartim.

Cand ma cred mai nihilista apareti voi ca sa imi aratati ca de fapt eram doar o umbra a adevaratului demonism din interiorul meu.

Si, poate pana la urma, mi-e si frica.

Copacii au inceput sa se arameasca pe ici pe colo. Nu au inca frunze de toamna, dar este in aerul cu care isi afiseaza frunzele verzi cu o presimtire a sfarsitului pe care o iubesc atat de mult.

Am fost de prea multe ori aproape de moarte, ca sa o mai vad ca pe ceva misterios sau infricosatore. Nu este decat ceva atat de sigur, la care toti ne asteptam, dar unii din  noi se tem de ea.

De ce sa nu traiesc macar o zi, o saptamana, o luna ca un om liber si dupa sa ma sinucid, daca alta scapare nu e...?

Nimeni nu poate da timpul inapoi...

Undeva in creierul meu auzeam cum mi se soptea "sinucidere,anihilare."

Pentru prima oara nu am vrut sa ascult asta.

E ok, razi de mine si poti sa si uiti ca am existat vreodata.

Eu inca nu inteleg motivul existentei.

Si tot cred ca in curand chestia asta o sa mi se graveze in inima.

Singurul lucru pe care il sti despre mine este ca nu imi poti lua sufletul si ca nu o sa fiu niciodata pe placul tau.

Suntem atat de diferiti si totusi ne asemananm atat de mult...

Daca vrei stimulare... iti dau.

Suntele care trebuiau sa fie un fel de ajutor s-au pierdut in raceala unor oameni care nu au stiut niciodata ce inseamna dragostea, fericirea, sau chiar si onestitatea.

Uneori chiar am impresia ca ar trebui sa nu mai incerc sa scriu asa impersonal si sa incep sa spun de ce mi-e frica, de ce ma tem chiar si noaptea, secretele mele unor oameni care niciodata nu or sa ma cunoasca, sa las macar oamenii care nu ma cunosc atat de bine sa ma judece pentru ce fac, sau pentru ce am facut, pentru ca asta e natura umana, pentru ca si eu si tu si el si ea facem asta, chiar daca nu o sa recunoasca niciunul dintre noi asta.

Ar trebui sa fiu sincera macar cu mine, asa cum sunt in dimineata asta cand fumez lenesa un Kent, pentru ca doar asta am putut sa fur de la tata..

Durerea mea si mintea si tot ce mai tine de toate instabilitatile mele psihice si emotionale ma fac ce sunt, si sincer, chiar nu regret asta. 

Da, ma bucur de fiecare depresie din mijloc de noapte, de fiecare aparitie ciudata in intuneric a unor lucruri care nu vreau sa inteleg ce sunt, ma bucur pentru ca ele ma definesc. Sunt rezultatul oamenilor care au trecut si inca mai trec prin viata mea, deci de ce m-ar mai deranja asta?

Tu...de cate ori te-ai gandit la moarte ca fiind cea mai buna solutie?

Sentimentele raman ?

Poate ca daca mi s-ar da sansa sa ma nasc din nou, as alege sa cunosc aceeasi oameni de nimic, sa fiu la fel de proasta, sa fiu tot asa instabila si sa nu stiu niciodata ce e aia fericirea. Da...cred ca as alege sa am aceeasi viata ca acum.... cu aceleasi probleme si amintiri si cu anii aia in care nu stiu ce s-a intamplat, cu parinti care nu o sa ii cunosc niciodata, cu un frate mult prea important dar caruia nu ii pasa, cu aceeasi persoana timp de 2 ani...

Da... totul la fel...

Poate o sa scriu ceva mai personal....

Poate..

Am cersit afectiune in timp ce beam tutun dintr-o sticla care nu se va termina niciodata.

Am pierdut ceva de dragul a altceva ce voiam.

In noaptea asta, moartea joaca o festa cuiva a carui nume nu l-ai cunoscut niciodata.

Uneori chiar ma intreb ce vezi cand te uiti la mine.

Oamenii care nu au o zi de maine au murit de mult.

Am inteles ca devin din ce in ce mai instabila emotional si psihic pe zi ce trece, dar tot nu ma pot obisnui cu asta.

Intr-o zi, tot eu o sa fiu de vina daca mor.

Sa ma lasi singura cu mintea mea nu e un lucru chiar atat de bun, sau inofensiv.

Am obosit de la o calatorie care nu-mi aduce nici macar o speranta.

Asta e pentru lucrurile care au ramas nespuse si pentru gandurile care nu au fost exprimate.

Oamenii cresc dupa ce au ranit si au plans.

Trebuie sa cazi de 7 ori si sa te ridici de 8.

Stii cum e sa fi torturat de propria ta minte?

Sa te simti cel mai vulnerabil om de pe planeta atunci cand stai singur si nu ai pe cine sa chemi sa te minta ca totul o sa fie bine?

Daca asta ar fi o lume perfecta, am fi impreuna toti.

Oamenii ar trebui sa spuna de la inceput, de cand ii cunosti :"Hei, nu am de gand sa stau prea mult aici, doar o sa te invat cateva lucruri si apoi am sa plec.Nu o sa mai existi pentru mine" . Nu ar trebui sa intre cu bocancii plini de jeg in viata ta, sa lase amintiri in urma lor si apoi sa plece pur si simplu, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Show time

Uneori am impresia ca sunt cea mai superba creatura de pe planeta asta. Ca sunt o fiinta minunata.
Ma consoleaza in nopti gri si fara sfarsit gandul ca lumea asta este atat de imputita, diforma si imbecila, incat oricat de adanc m-as afunda in mizerie, si oricat as slabi stransoarea si as ceda iubirii mele , vrajitoarea neagra care imi smulge carnea, imi sangereaza organele si imi ucide incet, perfid si cu precizie neuronii, voi fi oricum, intotdeauna cand imi voi aduce aminte sau cand imi voi privi reflexia in oglinda sau in apa, cea mai minunata fiinta care a existat vreodata pe pamant.
Vreau sa impietresc clipa de acum. Singura, uitata, si fericita. Sa retin mirosul de acum, un miros greu de descris in cuvinte, dar care imi strabate corpul provocandu-mi mii de senzatii, care imi arde gatul ca o palinca de tara, imi intra adanc in nas asemenea amfetaminei cu miros amarui acrisor, imi umple minte de sute si sute de ganduri, care de care mai volatile, mai efemere. Toate se sparg in cioburi, toate dispar in miile de secunde, imi ramane doar scheletul lor descarnat. Efemeritatea mi se pare, din nou, una dintre cele mai minunate chestii daruite-de nimeni-trecatorilor de o clipa de aici. Vreau sa retin senzatia de cadere usoara, libertatea de a-nu pasa catusi de putin de viitor si de oameni. Singura pe lume, si infiorator de fericita, ca un demon.
Asta spun azi, cand sunt total indiferenta-daca pot spune asa, caci nebunia este prezenta si in cel mai neinsemnat gand al meu, ma poarta intr-o lume in care termeni precum real si imaginar, fals si adevarat, capata o semnificatie cu totul diferita-si am oarece motive sa cred ca nu ma insel.
Probabil ca viata mea in momentul de fata are toate atributele pentru a fi detestata. Pentru mine, a-mi analiza viata este o chestie imposibila si falsa. Nu ma pot vedea prin ochii altora. Nu am criterii, dar am principii, traiesc doar pentru placerea de moment, pentru frumusete, iubire, ura, razbunare si pentru a desfide legile universului pe care toti le urmeaza orbi.
Viata mea se schimba insa, chiar in momentul asta in care vorbesc despre ea deja e altceva, deja tot ceea ce am spus nu mai este decat partial valabil. Trec din camera in camera, din cochilie in cochilie, las ceva din mine peste tot, pielea mi se descuameaza si devin din ce in ce mai usoara dar, poate, si din ce in ce mai adevarata.
Traiesc asa cum au facut-o si altii inaintea mea, si pentru ca sa demonstrez ca nu exita dumnezeu, pentru ca daca ar exista, nu ar putea permite o existenta ca a mea pe pamant, o sfidare de fiecare clipa, un scuipat pe care i-l arunc in sus cu fiecare gest. Daca dumnezeu ar exista, m-ar ucide. Nu m-ar lasa sa trec prin lume si sa demonizez fiinte pe care el le-a creat cu cele mai bune intentii.
La fel de sigur este ca nu imi pot privi  viata din afara si ma bucur ca inca este asa, ca desi am citit atatea carti inca nu am ajuns in faza in care teoretizez si cele mai profunde lucruri, propria-mi existenta. Ma bucur ca macar acum sunt inauntru, lipsita de perspectiva asupra mea, ce-i drept, dar ca inca pot sa mai simt lucrurile care ma ranesc si ma razbun ranindu-le de moarte, la randul meu.
Daca as avea posibilitatea de a schimba lumea si de a o salva, nu as face-o. As da foc cu voluptate universului, asa cum dai foc unui carton, pentru ca zi de zi m-a sedus si dezamagit cu brutalitate.