Șapte zile de noapte

" Oh, dragule, ce am făcut? Ai auzit ce zic vecinii, și toți oamenii care mă știu? Că mi-am pierdut sufletul, și că de aia nu mai zic nimic. De aia curge sânge pe scurgerile blocului. Că am stat prea mult timp departe, că zilele mele au devenit întunecate, și inima mea e de piatră. Dumnezeu și universul oricum nu mă ascultă. Am auzit viermii cum se roagă pentru mine. Și fluturii vin din când în când să-mi ia arma din mână. Dar ei nu știu ca rănile se scaldă în lumina soarelui. Ei nu știu nimic. Încerc să scot din mine corpurile care nu înseamnă nimic. Voiam să-ți dau ceva unic, superb. Dar am ajuns ca un câine maidanez care e luat la picioare de oricine. Și iadul și-a lăsat ușile deschise pentru mine, și Dumnezeu și universul m-au aruncat de pe scări. Aș putea să cer îndurare, dar nu are rost. Tot acolo o să ajung, oricum. Fluturii mi-au zis ca poate după ce mori nu e liniște și nici nu sunt țipete. Că poate e durere, sau că nu o să mai simt nimic. Dar ei nu au idee că eu nu sunt nimic nici acum. Și că să stau așa, dar în neființă e cel mai plăcut lucru pe care mi-l pot imagina acum. Știi, mă gândeam la un moment dat la faptul că eu nu prea am stat singură mai deloc, întotdeauna am avut pe cineva care să-mi ia gândul de la toată ura pe care o nutresc pentru propria mea persoană. Și că tocmai pentru chestia asta am avut pe cineva. Și acum, aș încerca asta din nou, poate cu puțin noroc și pot să simt ceva mai mult decât nimicul din mine.

Ființă nulă, ar spune Kazi Ploae acum.

Ce ironie frumoasă, să ajung tot ce nu am vrut.

Navele mele s-au scufundat într-o mare de sunete, și când m-am trezit am realizat că sunt singură și nu am nimic în afară de o mână de amintiri pe care aș vrea să le schimb, o limbă care-mi taie cuvintele și că degeaba sper la un uragan de emoții.
Aș vrea să spun că am plecat pur și simplu, fără să spun cuiva. Dar nu am cum. Nu pot să spun nimic, pot doar să plec. Pot să mint, să mă mint pe mine. Să fiu ultima care află orice. De ce nu mi-a spus nimeni unde să merg în noaptea asta?
Ce prostie... Cine să-mi spună?"

Aștept liniștea. Să-mi deschid ochii și să realizez ca degeaba glorific sentimentele.

Punct

" Mă întrebam cum de totul a mers prost, și dacă e vina mea. Dar ai plecat și m-ai lăsat în trenuri care duc spre nicăieri. Puteam fi tot, și puteam avea tot."
" Da, bine, am recunoscut că e vina mea. Vorbim despre altceva? "
" Ai zis sa fim prieteni, dar prietenia dintre noi nu există, și oricum nu poți discuta decât chestii de suprafață cu mine. "

Dacă aș fi fost bine, aș fi stat să dansez, sau măcar sa admir oamenii care o fac, dorindu-mi să fiu așa dezinvoltă. Dar, după cele mai proaste zile vin cele mai bune nopți, nu? Păcătoșii nu dorm niciodată, până la urmă.

Mi-a întrat frigul în oase, și eu mă prefac că e altceva în mine, în afară de frig și goliciune. Iar viermii... O, viermii ăia nenorociți, cu moliile care dau târcoale fără niciun fel de țintă! Ei caută chestii în mine, în interiorul meu. Ei cred că mai am ceva de oferit. Și trebuie să le dau ceva, altfel mă mănâncă de vie. Ei nu înțeleg ca mi-am rupt aripile acum prea mult timp și de atât de multe ori, încât nu mai au cum să crească. Nu înțeleg sângele de pe mâinile mele, nu știu ca ăla e vinul pe care eu îl ofer ca sacrificiu pentru a-mi lua sufletul înapoi. Orice Dumnezeu există se pune în genunchi în fața păcatelor mele, în fața crimelor mele, în fața urii pe care o nutresc pentru mine. Se pune în genunchi pentru că a muncit atât de mult ca eu să fiu așa, și asta e tot ce urăsc pe lumea asta. A pus ani de muncă, a muncit încontinuu, iar eu încerc sa distrug tot.
Cred că nu mai am mult, oricum.

Dar, dacă toți nenorociții ăia ajung în rai, le dau foc. Lor sau podului pe care trebuie să-l treacă. Pentru milioanele de tăieturi de hârtie pe care le am, pentru aripile mele tăiate.

" Nimic din ce zici nu are sens, și chiar dacă ar avea, preferi să nu spui. "

În spatele minții mele nu mai există griji. Acolo dorm încontinuu și uit de tot. Acolo culorile au gust și sunetele au arome.
Îmi sclipesc ochii, în multe ocazii, dar nimeni nu știe că eu nu mai am speranțe. Le-am dat altora, care aveau nevoie de ceva, orice, o lumină care să le dovedească faptul că încă se mai poate. Și cât de naivă am fost să cred că și ei ar face la fel pentru mine.

Eu nu mai am scrupule și tu nu mai ai apărare.

Nimic

”E sfârșitul lumii, Morcoveață. Și nu ai simțit pic de chin. Nu ai simțit nimic sublim și mi-e frică de mine și de tine. Nu te ascunde și fă tot ce vrei tu, nu te împiedica de umbre. Lasă meduzele în pace. Îmi fac bagajele și plec, promit să nu te mai las niciodată, că o să te iubesc mereu. O să fi un accident, o să iubești dar o să fii copilă. Sătulă de amăgire și scheme. Sătulă de oameni, pentru că tu crești printre străini și vezi cum mor oamenii Ții toate primăverile în stomac, e vina lui, ai dreptate. O să mergi printre șoareci și fantome, din prima zi de liceu. Mi-ai promis că o să altceva în afară de bascheții de boschetară și că nu faci catrene. Ai văzut dincolo de nori. Ai ajuns o casă bântuită și te înțepi mereu. Ai niște impresii, lecții ale vieții, te mănâncă viermii și visele mănâncă libertatea zilei de mâine. Te dai jos din taxi și totul e toxic. Dacă nu ai de zis nimic deci ești o glumă. Ceilalți nu te-au ajutat deloc, când încercai să te omori de tot. În locul tău n-aș spune nimic, chiar dacă îi ajuți pe cei care încă nu au ajuns. Nu vorbesc cu tine, nu știu destule cuvinte. Ai scris multe rime și cuvinte, și Dorel tot nu a înțeles. Mi-ai spus să n-am încredere niciodată, dar dai bani cerșetorilor și-ți plâng ochii la piese de tot căcatul. Fiarele te strigă, și ești blestemată să zaci.  Te-ai legat de foc, dar nu te simți curată. Arzi cocaină și căpșuni. Asta era ideea ta ieșire romantică acum ceva timp. Bestia din tine toarce, și nu meriți nimic, Ai ajuns la concluzia că nimic nu e o concluzie. Infernul e timpul pierdut și omaenii sunt degeaba. Și somnul. Nu vrei să mai știi cum e lumea, și cautți timpul pierdut prost în cele 9 corpuri care dau naștere prozei scurte de prost gust. Ești singură și ai uitat de poziția de sclav.
Nu fura. nu regreta. Asta e cea mai bună încurajare. Știi cum ai început și cum o să se termine. Cuvintele înseamnă ce sunt, și el tot nu înțelege. Vrei nimic scris invers. Ai un spirit efemer și ești nimeni. Dacă ai știi ce vrei te-ai îngropa.„

030217

"Adu-mi aminte cum e să trăiești. Cum e sa renunti la orice, pentru o persoana, cum e să-ți rămână melodia aia în cap,  și cu fiecare suflare să-i mai pui versuri. Cum e sa vreau sa fac ceva pentru altcineva,  în afară de mine.  Sau cum sa iau cadou altcuiva în afară de mine.
Adu-ţi aminte de mine,  spune-mă frumos, pentru ca timpul nu șterge nimic.
Nici în cazul meu. Probabil dacă am uitat,  creierul meu, sau mecanismul lui de apărare, a considerat că informația aia nu-mi face bine.
Știi că mă ţin de promisiuni,  de fel.
Promite-mi că o să zâmbești. Stai,  ce sens are?  O faci fără mine,  și fără să-mi promiţi mie ceva.
Mereu sunt doar la un moment distanţă,  și aud fiecare cuvânt pe care ai vrea să mi-l spui.  Dacă ai vrea.

Sunt soră cu Eva, orice ar fi. Un paradox care,  cumva,  încă mai stă în picioare,  chiar dacă nu știu nici eu de ce.
Ma cheamă clopotele din frig, și ceaţa din pădure. Arunc și zidesc cu fulgi de otravă. Răscolesc trupuri și aduc împreună cerul și infernul.
Mi-am făcut mâinile ramuri ca să le prinzi,  și tu tot le dai drumul, și nu-ţi pasă cat au crescut în 5 ani.
Nu o sa zic niciodată ce scriu, probabil și așa ai crede că mint.
Ţin clipe într-o pungă,  și le numesc amintiri.
Aș vrea să-ți fie dor de mine,  sau sa mă găsești în cărți, dar tu nu citești. Sa ma găsești în melodii,  dar nu ma aștept la asta. "Cu ce măsori ţi se măsoară"
Am uitat de când nu ne-am mai zis o vorbă bună. Aș vrea să-ți dai seama că lipsește ceva când nu sunt lângă tine,  dar  nu sunt șanse.
Poţi sa aparți oricui,  și știi asta. Nu e treaba mea.
Poate ca fetele ca mine beau inalbitor,  dar te pot face una cu cerul. Te pot lua de pe tavan și să-ţi zic că ai un suflet divin. Te pot îngheţa în timp.
La fel cum poți să mă târăști în iad,  dar sa mă ţii de mână.

Mi-ai luat sclipirea din ochi. "

Seen

120117

Nu ma interesează dacă sunt fosta sau actuala,  dintr-un motiv simplu: prefer sa ma bucur ca ești aici, decât dacă mâine o să mă mai placi,  sau nu.  Nu pentru ca nu-mi pasă, sau pentru ca mi-e tot una.
Prefer să mă bucur că putem să stăm amândoi la cafea.
Da,  sunt o idioată,  și știm amândoi asta. Probabil o să fie fix chestia aia de o să te iubesc pana în ultima zi. Când poate o să fie reale și poveștile alea din mintea mea, și toate planurile de care ți-am zis.
Și nu are sens să mai încerc altceva,  pentru simplul fapt ca ma întorc tot la tine,  fără să vreau, și fără să-mi dau seama ce și când se întâmplă. Sau de ce. Și niciodată nu mi-a părut rău. Mai degrabă a fost sentimentul ăla de "acasă" pe care am crezut că nu o să-l mai simt niciodată.
Și poate nu ești tu ăla,  dar chiar nu mai am nimic de pierdut, în afară de niște șanse care nu știu când se vor mai ivi, sau dacă ar mai avea sens în alte împrejurări.
Și sper sincer să fi tu ăla. Stai,  când ți-am zis asta, ți-am zis că nu știu dacă tu ești "the one".
Nu știu să înot dar dacă va trebui, mă arunc în cea mai rece apă pentru tine.

* tu,  persoana care m-ai întrebat acum foarte mult timp dacă ce scriu eu e despre cineva anume,  răspunsul de acum e "Da".

moment

Sunt tristă. Sunt nervoasă. Sunt ok. Sunt plină de anxietate. Sunt fericită. Nu pot să mă mișc. Sunt fiecare emoție rulată într-un pachet. Te urăsc. Ești o persoană oribilă. Lasă-mă în pace. Te rog nu mă lăsa singură. Ești o persoană bună. Eu sunt singură. Am nevoie de tine. Îmi pare rău, te urăsc. Nu pleca. 

Nu mă poți consola dacă plâng. Sunt o încântare când sunt fericită. Arunc cu chestii, și urlu la tine, și rănesc oamenii când sunt goală. Îmi fac mie rău, doar ca să simt ceva, și îmi spun că merit asta. În zilele mele proaste mă simt ca un jeg de om. 

Am încercat și aia cu sinuciderea, pentru că nu mai vedeam un alt mod de a scăpa. Uneori iau cele mai dubioase decizii și sunt incontrolabilă. Impulsivă. Dacă rănesc oamenii o fac pentru că vocile din capul meu îmi spun că ele or să mă rănească, dacă eu nu fac nimic. 

Totul e alb și negru, nu există nimic la mijloc, nu există nimic gri. 

Mi-am dat prietenii la o parte. 

Te rog nu pleca. 

Sunt tratată ca un criminal și societatea îmi spune că sunt nebună, că ar trebui să fiu închisă undeva, că niciodată nu o să contez. Polițiștii mi-au spus că mereu o să mă oprească, atunci când or să mă vadă, și că ei știu ce o să devin eu. Sunt o persoană rea. 

”Știi ce e, nu-i așa? E ceva destul de greu de tratat. Probabil o să te sinucizi, sau o să fii închisă undeva.„ Un psiholog mi-a spus asta. 

BPD mă face să simt că lumea e un loc oribil, și comentariile de genul ăsta nu fac decât să întărească ideea. 

Cum e să ai BPD? 

Destul de intens.

 Un rollercoster. Haos. Singurătate. Te seacă. Uneori violent. Instabil. Sufocant. BPD e cam ca o arsură de gradul 3 pe pielea mea de emoții, ca un coșmar din care nu poți să te trezești. 

Dacă niciodată nu ai trecut prin asta, nu ai nicio șansă să înțelegi. 

Dar, lasă-mă să-ți zic ceva: dacă vreodată îți spun că te urăsc și nu mai vreau să te văd niciodată, nu pleca. Nu sunt eu cea care vorbește. E o parte a unei haterițe care și-a găsit casa în mine. Dacă am avut o zi proastă, te rog nu țipa la mine. 

Nu sunt un criminal. Nu merit să fiu tratată așa. Sunt o ființă umană, până la urmă. 

Poate că sunt o persoană bună. Poate că o să mă fac mai bine. 

Am tulburare de personalitate borderline, și nu sunt un monstru.

Scurt

"Știi ce nu o sa mai poată face nimeni pentru tine?"
"Ce?"
"Să te facă artă, boule!